cipangu

Friday, September 3, 2010

10 iunie 2010/ Toț´fură, dă-i dreacu´!

Pe peronul din Shinagawa, Tokyo, într-o zi normală, cu aglomeraţie normală. Mă duc şi eu ca tot omul obosit la tonomatul cu sucuri, ceaiuri, cafele, băuturi energizante, complexuri de vitamine, să-mi încarc bateriile. Bag fisele (una sută zece yeni) să-mi iau o chestie cu vitamina C şi nişte B-uri, apăs butonul şi cad vreo patru sticluțe. Era stricat tonomatul.


Iau una şi mă uit în jur după vreun nene de la cfr-ul lor să-i zic de belea. Mărturisesc însă că primul gând a fost să le iau pe toate şi să văd pe unde le bag (îmi place energizantul ăla de mor), dar am zis nu, nu fi român, poartă-te ca atare. Cum nu se zărea nici un cefejist în mulţime, m-am dus până la primul chioşc de pe peron şi le-am spus lor să-i anunţe pe băieţii cu tonomatele că au unul care face pe cornul Amalteei.

Între timp beau sucul şi mă întorc la tonomat să arunc sticla (tonomatele sunt prevăzute uneori şi cu coş special. Vine un japonez. Dă să bage o fisă, intervin.

-        E stricat zic, eu am băgat bani de una şi au căzut patru, uite, mai sunt acolo în locaş.
-        Păi, ia-le, zice tipul.
-       Nu-mi trebuie, îi răspund, unul e de ajuns.

Eram deja moral, nici n-ai fi zis ca eu sunt ăla căruia îi ieşiseră ochii în cap mai devreme când au căzut sticluţele ca la jackpot.

-       E vreo problemă dacă iau şi eu una? clatină japonezul din cap.
-       Nu-i tonomatul meu, zic.

Omul se apleacă, îşi ia, eu între timp mă duc mai încolo, că îmi venise trenul. Înainte să urc, mai trag cu ochiul spre tonomat. Între timp, se dusese vestea: un cuplu la vreo 20-25 îşi îndesa cu nădejde sticluțe în genţi, că maşinăria tot curgea şi era păcat să le lase …

Dacă cineva se grăbeşte să tragă concluzia „mai dă-i, mă, în p.zda mă-sii şi pă japoneji, că şi ei fura”, greşeşte fundamental. Nu asta am vrut să zic cu povestioara. Să lăsăm puţin ipocrizia la o parte şi să acceptăm că moralitatea noastră ca indivizi este de fapt direct proporţională cu oportunităţile care ni se oferă să încălcam o regulă. Şi dacă aplicăm treaba asta pe grupuri mai mari, o să înţelegem poate că nu există naţie educată sau civilizată prin excelenţă, ci doar popoare dresate de ani întregi de amenzi şi restricţii. (Mă refer, evident, la ţările unde există legi, justiţie şi poliţie și, nu în ultimul rând, o opinie publică.) Din punctul asta de vedere, Romania e deocamdată un copil handicapat crescut de lupi.

Cu timpul, da, probabil se formează nişte obiceiuri şi după nişte generaţii, japonezul iese din proprie iniţiativă să măture frunzele căzute pe trotuarul din faţa casei, neamţul duce pet-ul înapoi la reciclare, olandezul acordă prioritate bicicliştilor şi aşa mai departe.

Redau mai jos un scurt dialog care zic eu că ne definește destul de bine ca nație la momentul actual. Cineva de la oraș în vizită la țară. Discuția are loc în bătătură, la un pahar de vin.

-       Şi cum e, dom´le la Bucureşti? Chiar aşa, cum zice la televizor, că fură ăla şi ăla?
-       Aşa e, zice cel de la oraș dând din cap. Mata ştii mai bine, eu nu mă uit la ştiri.
-       Toț´fură, dă-i dreacu´!
-       Aşa e…
-       Io nu ştiu la Bucureşti, da´ la noi fură primaru´ şi consilierii dă stinge. Şi-a făcut vilă, are doo maşini şi i-a loat casă şi lu´fi-sa la oraş. Maşină, școală… dă unde? S-a apucat dă drum, stă şi-acuma nisipu´n ploaie. Consilierii la fel, mână-n mână… S-a ales prafu´ dă ceapeu. Tot´fură, dă-i dreacu´!

Mai ia un pahar, mai scuipă năduful în praf, după care, concluzia „revoltatului” vine invariabil:

-       Adevăru´ e că, şi io dac-aş fi în locul lor, la fel aş face!