cipangu

Friday, September 3, 2010

21 mai 2010/ Obama şi taximetrista

Yokohama, seara târziu într-un taxi. Doamna cu mine cuminți pe bancheta din spate, la volan o zdrahoancă de femeie cu brațe de șofer de tir turc și voce pe măsură, ca scoarța de copac. Se vede de la o poștă că are chef de vorba și mai are și un tic în sensul asta: încheie fiecare enunț, mic sau mare cu „ne?…”, ceea ce ar însemna așa un fel de: „nu-i aşa”, „nu?”. Ne-ul asta cere o confirmare, o continuare, un semn ceva din partea interlocutorului, un fel de zic și io mai zi și tu, că mai zic. La fiecare ne se și apleacă într-o parte și înclină capul ca și cum s-ar întoarce spre noi, dar nu, geana-i la drum, ce dracu´ nene, că doar nu conduc de azi de ieri…


Dintr-una-ntr-alta, după ce trecem prin inevitabilele nimicuri despre vreme, sine-qua-non dacă vrei să începi o discuție cu un necunoscut în Japonia, ajungem la americani, așa ca madama se dedă la o mică mărturisire.

…si Obama asta, ce bărbat bine, ne?
Este, este, zicem și noi de pe banchetă.
Apoi reia ca și cum ar fi simțit nevoia să completeze.
E el negru, dar e frumos rău, ne!
Păi, zice Miwako timid de pe banchetă, nu e negru negru, e haafu. (Asta însemnând metis, corcit, orice combinație între rase, nu doar alb-negru.)
Cum haafu? tresare taximetrista.
Păi mama lui e albă.
Da?
Da.
Aşa deci…

Rulăm preț de vreun minut în tăcere, apoi taximetrista concluzionează.

Și io m-am mirat… negru negru aşa bărbat bine… Păi d-aia… Că-i haafu… Frumos rău… Ne!

Ajungem la destinație, coborâm, salutăm cu tradiționalul Yes we can, să-i meargă bine madamei în seara aia și ea pleacă mai departe în noapte convinsă fiind, ca marea majoritate a conaționalilor săi de altfel, că ce-i negru e urât și ce e amestecat cu puțin alb e frumos.

Aș fi lăsat acest scurt dialog fără nici un comentariu, dar ar fi fost cam în vânt și ar fi lăsat loc de prea multe interpretări.

Nu putem vorbi despre negri în Japonia fără să amintim de Gero – interpret de succes de enka, negru cu bunica japoneză, îmbrăcat ca din ghetto cântând suav la mii de suflete romanțe japoneze. O împung într-o zi pe Miwako: îți place de Gero? Da, zice ea, cui nu-i place? Bine, zic, îți place de la distanță, da’ l-ai lua acasă? Te-ai căsători cu el? Răspunsul a venit ușor încurcat. Eu n-am nici o problemă să mă căsătoresc cu un negru, mă gândesc doar la copii cum vor fi priviți, la școală vor fi bătaia de joc a celorlalți, mai târziu iarăși nu le va fi foarte uşor…

Rasismul japonezilor nu se aplică la cei de culoare, albi, negri, tot un drac; e mai mult o teamă amestecată cu ceva curiozitate, absolut normală, având în vedere că n-au prea văzut. Și e uman să nu-ți placă ceea ce nu cunoști.

Pe de altă parte, dacă la televizor apare o jună cu trăsături asiatice, frumoasă de recunosc până și femeile că-i așa, comentariul următor trebuie să fie: e clar, e haafu. Nu înseamnă că japonezii au o părere proastă despre ei și una foarte bună despre albi.

Și apropos de teama de ceea ce nu cunoaștem, după doi ani de când am intrat (măcar în acte) în familie, într-o zi la nu știu ce aniversare, cumnata-mea, chinezoaica, se așează lângă mine și începe să mă studieze. Am crezut ca am ceva, mâncare pe la bot, mi se plimbă un păianjen pe față, la care ea zice: nici aici, nici în China n-am prea avut ocazia să văd europeni de aproape, așa că lasă-mă să mă uit puțin să te văd mai bine. Am vrut eu mai demult, dar nu ne știam așa bine.