cipangu

Friday, September 3, 2010

24 mai 2010/ O zi obişnuită

Pentru că tot se poartă poveștile din trafic, am şi eu una scurtă care mi se întâmplă destul de des. Deşi mă mai deplasez uneori învârtind volanul, principalul mijloc de locomoție rămâne bicicleta.

Mergeam pe trotuar, pe strada principală -  dacă o ţin drept, trec de şcoală şi de gară, fac o dată dreaptă şi o dată stânga, ajung la mare. Era o zi ca oricare alta, mă duceam să-mi cumpăr portocale de la Bătrâna Care Vinde Portocale Pe Faleză. Îi sunt deja client fidel, am cumpărat o dată de la ea şi a două oară m-a recunoscut şi mi-a făcut reducere de 100 de yeni şi mi-a dat şi vreo cinci portocale în plus.

Nici nu trecusem bine de şcoală, când, de pe una din străduțele laterale, dând să vireze în strada principală, apare o maşină. Încetinesc şi opresc. Maşina nu intrase foarte tare cu botul în strada principală, pe care curgea binişor un șuvoi de alte autovehicule, dar destul cât să-mi blocheze mie trecerea. Intersecția nefiind semaforizată,  totul era la mica înțelegere, dacă se îndura careva să-l lase să treacă pe neprioritar, bine, dacă nu, n-avea decât să aștepte. Șoferul respectiv a văzut că mașinile tot veneau şi şi-a dat seama că n-o să facă stânga prea curând. S-a uitat la mine, m-a salutat înclinând ușor capul, a băgat în marșarier şi mi-a făcut semn să trec. M-am înclinat şi eu, am mulțumit, am trecut, el s-a întors la locul de așteptare, a prins un moment şi şi-a văzut de drum.

Asta a fost tot. Poate ar mai trebui să mai spun că în Japonia nu sunt piste de bicicletă, așa că dacă trotuarul e prea îngust, se poate merge pe stradă, iar dacă trotuarul permite, de ce nu. Era nevoie de precizarea asta pentru că bicicliștii din România cred că dacă o să le facă primăria piste, gata, s-a terminat drama lor. Din păcate, pistele n-o să rezolve nimic. Pentru ca problema este în cu totul altă parte și nu se poate explica oamenilor că este loc pentru toți, dacă unora nu li s-ar părea că sunt mai mari decât sunt. Și tot din păcate, nu există o lege care să oblige la respect. De altfel, în România nici n-ar avea cine s-o dea, nici cine să vegheze la aplicarea ei, cum s-ar putea pronunța vreodată mitocanii împotriva mitocăniei. Politicul românesc are un instinct de conservare foarte dezvoltat, ultima dovadă e mai mult decât grăitoare – ce altceva poate spune un criminal despre legea lustrației decât că “este antidemocratică și anticonstituțională”.

Am trecut podul peste râul în care înoată crapi albi, negri și portocalii, mari cât un copil de țâță și am ajuns la Bătrâna Care Vinde Portocale Pe Faleză. Am cumpărat ca de obicei un săculeț de portocale, i-am dăruit două manjū (niște dulciuri japoneze tradiționale) și am mai schimbat două vorbe despre criza care se pare că le taie tuturor pofta de portocale. Apoi am plecat, pedalând cu grijă cu încărcătura prețioasă pe ghidon, având grijă la mașini, cum mă sfătuise înainte să ne despărțim Bătrâna Care Vinde Portocale Pe Faleză.