cipangu

Friday, September 3, 2010

31 iulie 2010/ De-ale gurii cu ochii migdalați

Încercam acum ceva vreme, într-o discuție cu o prietenă din țară să ne dăm seama cam care-i diferența dintre prețurile de aici si de acolo. Și mă-ntreabă ea de colo, ca omu´care știe rosturile casei: Pai ia zi, cât e pâinea la voi? Ăăă…noi n-avem pâine, noi avem bol de orez… am răspuns eu, dându-mi seama că de fapt n-am prea atins această temă fundamentală în arta lumii: când trece dragostea prin stomac, ce găsește acolo?


E larg subiectul, ba e lat, aşa că o să tratam doar the most important meal of the day, micul dejun, mai exact micul meu dejun. Păi nu se dezlipeşte geana, nu se face ziua zi, nu răsare soarele (şi vorba aia, e-n ţara lui), dacă nu e pe masă la prima oră supă miso. Arată fix ca o spălătură de vase, ca zoaiele din cratiţa lăsată la „muiat” în chiuvetă. Miso e o pastă din boabe de soia fermentate, sau o pastă fermentată din boabe de soia, asta ar fi baza, care se pune niţeluş la fiert. Se adaugă alge (mekabu sau wakame), bean sprouts (moyashi), puţină zeamă de ghimbir. La sfârşit, de ce nu, tofu tăiat cu Bulețe. Îi mulţumim lui Bulețe că ne-a ajutat să tăiem tofu (qua qua qua quaaaaa, hai, mă moise, e veche asta, vino şi tu cu ceva mai nou…) şi trecem la următorul fel.

Peşte fript. Aici avem mai multe variante: fie uscat, sărat şi despicat deşănţat, ca aripile unui halat de baie într-o călătorie de afaceri cu secretara, fie fel de fel de peşti mici, ale căror oase nu trebuie să le mai porţi grija. Recomand shishamo, are burta plina de ouă mici care fac pùci-pùci între dinți, ca și cum ai mesteca folie dintr-aia antistres cu bule miiiici, miiiiici…

Nu ştiu alţii cum sunt, da´ în dimineţile cu soare, mai arunc în tigaie nişte sepii mici (curăţate de intestine, că dintr-alea se face alt aperitiv, ehe, mai pentru seară) şi le perpelesc ca pe omu´ cu datorii la foc iute şi când sfârâie ele ho, nebunule, că suntem gata, arunc nişte pastă de-aia fermentată de am zis mai sus (miso) cu oţet.

În zilele mele vegetariene, nu mă dau în lături nici de la nişte „cartof de munte”, sau cartof lung, cum ar zice ei yamaimo sau nagaimo. Păi mai băloasă legumă ca asta nu e pe faţa pământului şi nici pe Pandorra nu se găseşte. Se curăţă de coajă, având grijă să nu alunece, că-i mai ceva că sapunu´ ud în puşcarie, apoi se dă pe un fel de răzătoare, ca aia pentru coaja de lămâie, rezultând o pastă ca un aracet gros, cam ca brânza de pe pizza ţestoaselor ninja. În aracetul ăsta se mai pune sos de soia, nişte sake dulce, eventual un ou crud, după mood şi se soarbe cu beţele. Nota bene: grijă mare pe unde puneţi mâna după ce curăţaţi cartoafa: te mănâncă mai ceva ca urzica.

Soia se întoarce! Boabe fermentate nefăcute pastă, pe numele lor de scenă natttou. Ăsta cică e botezul, încercarea încercărilor pentru străini. Dacă eşti alb şi le zici japonezilor că îţi place nattou, eşti primit în club. Se vinde în pachete de câte trei cutiuţe de 40-50g, cu câte un pliculeţ de sos de soia şi unul mic de muştar. Se amestecă cu beţele (grijă mare, şi asta bălos ca un dog german vara) şi se mănâncă în consecinţă.

Ou fiert în onsen! Aşa-i spune numele, da´ pentru cei care n-au acasă baie termală şi nici gheizer în bucătărie, oul fiert în onsen se poate face turnând apa fiartă peste el şi lăsându-l aşa. Oul ăsta e aşa, ca nemorţii, nici crud nici fiert, nici nu-l bei că nu-i ca apa, nu-l mesteci că nu-i ca ceapa, iei castronelul în care l-ai vărsat într-un sos, îl duci la gură, sorbi şi-l molfăi aşa ca pe stridii, oul gâlgâie cleios pe gât şi zici Gochisousama deshita, adică săru´ mâna pentru masă şi gata, că am mâncat destule scârboşenii pe stomacul gol.