cipangu

Friday, September 3, 2010

4 iunie 2010/ Dragă cinematografule românesc

E posibil să mă fi uitat. Te înţeleg perfect, ai şi tu atâtea pe cap: festivaluri, interviuri, proiecte peste proiecte…
Să-ţi spun puţin despre mine. Cu ce să încep? Am undeva între, hm, 24 şi 45 de ani (mă mai numesc ăştia prin briefuri „segmentul dinamic al targetului”), am terminat o facultate, poate chiar două, e posibil să fi făcut şi nişte mastere din inerţie aşa, mai ies pe afară într-o vacanţă. Apropos de mizeria din ţară, nu pot să zic că m-am resemnat de tot, dar nici nu le mai pun pe toate la inimă, încerc cumva să mă imunizez, să am grijă să nu mă atingă prea tare şi prea multe. Încerc, aşadar, să duc o viaţă normală. Evadez în weekenduri cu prietenii, mai reuşesc să mă bucur de un răsărit, de un concert, nu citesc chiar totul de pe internet, mai foşnesc uneori paginile unei cărţi şi poate dacă aş avea ceva mai mult timp, l-aş petrece cu copii mei. Şi nu, nu ascult manele.


A trebuit să-ţi zic toate lucrurile astea despre mine, pentru că, o spun fără nici o urmă de reproş, îmi dau seamă că nu ştii mare lucru despre mine, deşi ar fi trebuit să mă cunoşti, sunt, nu-i aşa, publicul tău.

Am văzut şi 4, 3, 2, am văzut şi Moartea domnului Lăzărescu, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, Marfa şi banii, 17 minute întârziere, Occident, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Bucureşti Viena, Visul lui Liviu Poliţist adjectiv şi acum câteva zile, Eu când vreau să fluier, fluier.

Dragă noule val, m-aş bucura să nu-mi înţelegi greşit mesajul, drept pentru care îţi mai spun o dată că nu-ţi reproşez nimic. De-ai ştii măcar cât de mult m-am bucurat de fiecare dată când primeai un premiu, când presa străină te legăna în cronici, pe tine, copilul teribil al cinematografiei europene. M-am bucurat din suflet odată cu tine, pentru că meriţi fiecare cuvânt de laudă şi fiecare certain regard şi toate aplauzele până la ultima. Şi pentru că n-am încetat niciodată să cred în tine.

Am fost lângă tine când ai început să înjuri, după revoluţie, şi am zis că şi asta e bine, ai răbdat atâţia ani cu pumnul în gură şi era normal să-ţi descarci năduful. Am fost lângă tine şi când ai început să vii clătinându-te acasă, îmbătat de aplauze de pe la Cannes, Veneţia sau Berlin şi iar am spus că e bine, ce-ar fi viaţa dacă n-am primi nişte aprecieri din când în când.

Sunt sigur că n-ai să te superi pe mine şi n-o să-ţi zici că îţi stric euforia, dar mi se pare că ai uitat cumva că eşti încă într-o fază de exerciţiu, de antrenament. E doar o etapă  de care, din păcate, te văd că îţi e greu să te dezlipeşti. De parcă a început să-ţi placă să faci doar exerciţii aplaudate. Ai câştigat firescul actorilor, ai demonstrat că poţi să duci partituri mai lungi şi, slavă Domnului, ai reuşit să scapi de cai albi şi metafore de dragul metaforelor. Dar ceea ce faci deocamdată sunt doar impecabile exerciţii de regie, demonstraţii de virtuozitate; creezi momente superbe ce-i drept, dar atât. O improvizaţie perfectă nu poate deveni niciodată o piesă de teatru. După cum, un exerciţiu cinematografic desăvârşit nu e tocmai cinema.

Dragă cinematografule românesc, ştii şi tu că e nevoie de ceva mai mult decât atât ca să te poţi defini: trebuie să creezi entităţi cinematografice: poveste, regie, imagine, sunet,  joc actoricesc şi… săli pline. Nu mă înţelege greşit, nu pledez pentru un cinema comercial, ar fi probabil ultimul lucru nemanelizat în ţara asta, dar e bine să nu uităm din când în când ce este de fapt cinematograful. Hitchcock spunea undeva simplu că pentru el cinema înseamnă o sală cu un ecran mare şi nişte scaune pe care trebuie să le umpli.

Ca să mă înţelegi mai bine, dacă tot am zis de Eu când vreau să fluier, fluier, mă simt ca un copil cu părinţii plecaţi în Italia. Ăia au plecat la muncă să câştige bani pentru copii, tu pleci pe afară la festivaluri să câştigi premii, când de fapt şi eu şi copilul ăla semi-orfan nu ne dorim altceva decât poate mai multă atenţie din partea ta. Întoarce-te acasă și spune-mi o poveste. Nu de alta, dar m-ai lăsat cu nişte bunici decrepiţi, care mă violează pe ţambal cu pokere şi turnuri din pisa, cu orienturi exprese şi alte atrocităţi mediocre.

Al tău,
(O parte din) publicul românesc

No comments:

Post a Comment

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate