cipangu

Saturday, September 4, 2010

La vremuri noi, grătare noi

Acesta este un post mai personal. Păstrează cumva nostalgia grătarelor turbate de odinioară, din curtea din Colentina, devenite deja file de istorie, cronici scrise cu grăsime născută din jertfa oilor care au îmbrăcat cămaşa sărată a pastramei, cu suc de ciupercă îndopată cu unt şi caşcaval pentru îndestularea vegetarienilor şi cu vin roşu întru împăcarea tuturor mesenilor. Weekendul trecut a avut loc grătarul anual de la pensiune, când prietenii care îşi pot lua liber se adună de prin toate prefecturile, aşa că se cuvine să ţintuiesc şi acest moment întru neuitare pe blog.



Locaţie, malul mării. A nu se citi plajă, că o să înţelegeţi nisip, ceea ce nu era nici cât să-ţi intre-n sandale. Era, cum să zic, ca un soi de grohotiş, ca un fel de fiord, ce mai, bolovănime de toate felurile, care va să zică năduful vulcanului vărsat în ocean şi împietrit acolo.


În dreapta mare, în stânga deal cu pădure, hai că mai pun o poză că cică ajută când nu-ţi mai sunt cuvintele de folos. Ce-am făcut noi n-a fost doar grătar, a fost un fel de grătar-alpinism, că fiecare pas însemna ori să urci, ori să cobori, să escaladezi şi să-ţi menţii echilibrul, cu berea-ntr-o mână şi farfuria în cealaltă. Curat aikido…


Am încercat să mă gândesc cum s-ar traduce în japoneză: „Hai grătar, grătar, grătar, tu mi-ai pus carnea pe jar” (cum cânta odinioară un participant de seamă al grătarelor din Colentina), dar mi-am alungat gândul repede. Primii aruncaţi în sfârâitul flăcării în loc de mici și pulpe de pui au fost melcii şi homarii.


Apoi yakisoba (tăieţei fripţi cu legume) să păstrăm tradiţia.


Pauză de băutură, să nu uităm de ce-am venit. Am strâmbat eu din nas la cutiile de 350 ml de bere, dar pe căldură tactica asta a băutului de guerilla era numai bună: aveai timp să goleşti berea până să se facă ciorbă.


Cât eram în pauză, a apărut de printre stâncile de la mal un cap, apoi tot posesorul: un culegător de melci cu sacul plin. Cam târziu, tocmai am trecut de felul întâi, ar merge ceva şi fără cochilii. Omul a ţopăit de câteva ori pe piciorul drept, apoi pe cel stâng să-şi scoată apa din urechi şi s-a dus în drumul lui.


Urmează partea a doua, carnaţi pe băţ, carne de porc şi carne pe bune. Carne cu personalitate, cu nerv, cu un cuvânt greu de spus între cărnuri: coaste de miel. Zemoase ca piersica de soi, mustea gustu-n ele ca dorinţa-n muierea bovarică. Mâncam în tăcere (nici poze n-am mai făcut) şi înţelegeam de ce pasiunea unora pentru oi trece de nivelul culinar: e bună. Bună rău.


După câteva ore, ne-a luat apa pe toţi. La propriu, că a venit refluxul. Vine valu´-mi ia batalu´, aşa că ne-am retras la pensiune, să bem liniştiţi la umbră. Mai ales eu, că aveam mult de recuperat până să am şi eu ochii la fel de oblici ca restul.


P.S. Am obținut în urma unui referendum promisiunea organizării unor astfel de reuniuni ceva mai des decât o dată pe an. Mai băgăm unul în septembrie și unul în octombrie. Că tot n-am avut muzică la grătar, las o bucată de vară pe final, care-mi place mie tare tare. Cum ar zice Peter Griffin: Yeah, you´re my Japanese Margareta Pâslaru…