cipangu

Friday, October 1, 2010

Toamna la Ito

Acum vreo câteva săptămâni, mi-a zis toamna s-o aştept la gară că vine şi n-a mai dat nici un semn. N-aş fi făcut caz de asta, dar mi-a zis un copil de departe că la el a venit, i s-a arătat frumoasă, i-a promis c-o să-şi spună special pentru el „hăinuțele pastelate” şi c-o să-i pozeze frumos pentru o acuarelă. Aşa că m-am pus pe aşteptat.
 
Şi-a venit! După aproape o săptămână de pândă în faţa gării. Nici urmă de culori, nici urmă de haine, coborâse din tren aproape goală, cu un şal străveziu de ceaţă aruncat neglijent pe umeri, pe sub care i se ghiceau părul de pământ negru şi ud şi pielea plumburie, cu pete mari de un verde greu.

Primul gând a fost, ei poftim, cum o să intru cu ea în halul asta să beau o cafea, ce-o să zică ceilalţi? Am vrut să inventez un pretext oarecare, să încalec pe bicicletă şi dispar pe străduţe, dar am rămas.

Am intrat într-o cafenea de lângă gară, am ales o masă undeva nici aproape de stradă, nici prea ferită de ochii lumii şi ne-am aşezat. Înăuntru mirosea a cafea proaspăt măcinată şi a ploaie crudă.

Şalul ei căzut a împroşcat tăcere în pereţii cafenelei. Tolănită pe perne, şi-a sorbit fără grabă cafeaua amară, plecându-și din când în când privirea, ca o chemare, spunându-mi totul fără să rostească un cuvânt.

No comments:

Post a Comment

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate