cipangu

Saturday, October 9, 2010

Decât o poveste

Să fi fost pe la prânz. Un metrou din Tokyo mă legăna uşor, ca un tren de plăcere. Mă nimerisem numai bine, între orele de vârf, aşa că vagonul era aproape gol, dar cam cu toate locurile ocupate (inclusiv cele speciale de la capete). Nu eram aşezat, mă atârnasem de o bară, într-un colţ al vagonului, că de acolo se vede cel mai bine spectacolul.
 
 
Urcă trei chinezoaice fragede, toate numa-n sclipici şi-n culori de-ţi rup retina, cu un drac de copil de aproximativ 2 ani în braţe. Rar am văzut să se ridice japonezi să dea locul femeilor, o fac dacă madama e ori gravidă, ori foarte în vârstă şi chiar şi atunci, tre´ să-i flambeze bastonul, să se unduie săraca din pelvis ca Elvis Presley, adică tre´ să facă ceva notabil să se califice să-i cedeze cineva locul. Eu mărturisesc că mă ridic, doar pentru a le vedea p-alea tinere cum acceptă aşa, greu, să aşeze, cu o privire dintr-aia „bine, m-aşez, da´ io nu-s d-alea” şi a le auzi pe doamnele mai în vârstă cum zic: „Sanc iu”, să fie şi ele politicoase cu americanu´.

Chinezoaicele mele se opresc aşa în uşă şi mătură pieziş tot vagonul cu privirea. Canci. Nici un loc. Aia cu copilul îl saltă cu un gest scurt, cam cum te opintești din umeri să aşezi sacul de cartofi mai bine şi purced toate trei în căutare de loc. Ajung în capătul celălalt al vagonului, târşâindu-şi adibasii şi pantoafele cu toc, tot nimic. Nici nu se ridică nimeni. Devin mai atent. Mă uit la bărbaţii de pe banchete. Costum, cravată, ziar, geantă. Care n-are ziar butonează la un telefon. Care n-are nici telefonul scos se uită absent înainte. Fetele vorbesc tare,  e imposibil să nu le auzi. Copilul începe să răcnească şi el, nu mai vrea în braţe. Îl lasă jos.

Mă uitam aşadar la bărbaţii aia şi m-am întrebat unde e politeţea japoneză? Ridic din sprânceană ca şi cum m-aş fi prins: aha, deci politeţe până e vorba de curu' tău să ţi-l ţii pe scaun. Hopaaa... Dar dacă nu e vorba de politeţe, îmi zic, ci de altceva... Aha! Discriminare! Minoritarul şi omul politically correct din mine încep să se revolte. Partea feminină la fel - simţeam chiar ovarele  Viviannei Redding prinzând glas înăuntrul meu. Cum e posibil? Nimeni nu poate fi ţinut în picioare doar pentru că aparţine unei etnii! Vă cedez locul meu… E în picioare, dar parcă e mai bun…

Din fericire, cele trei nu păreau foarte afectate (deşi mai aruncau din când în când în ochi de control, poate se eliberează ceva) şi au continuat să hăulească vesele şi să chicotească la fel de tare. Copilul şi el, le ţinea isonul, chirăind și tropăind încoace şi încolo prin vagon. 

După vreo două staţii, coboară ceva mai mulţi şi una din banchete zâmbeşte ştirbă de câteva locuri. Libertate!, le spun în gând fetelor şi ele parcă mă aud şi o zbughesc glonţ spre locurile libere. Fericite trebuie să fie fundurile voastre care au cunoscut izbăvirea pluşului de pe canapele. Două locuri. Şi ele trei, doamne, şi toate trei… vor să şadă. Ce-mi face chinezoaica mamă? Hau mi ţi-l ia pe ăla micu´ şi mi ţi-l aşează drept în picioare pe banchetă. Mititelu´ ţopăie de vreo două ori şi nu stă. Sare jos. Mama îl ia, se mută la altă banchetă, unde găsiseră loc să stea şi celelalte două şi hop, mi ţi-l propteşte şi acolo în picioare să se uite copilu´ pă geam că tocmai ieşise trenu´ la suprafaţă.

În imagine subsemnatul călătorind în poziţia din care se vede normal
o lume cu fundu'n sus.

..........
P.S. Pentru că am observat că mai nou am probleme cu transmiterea mesajului, promit celor lezaţi în vreun fel de prezenta istorisire să anexez, la cerere, şi traducerea.

2 comments:

  1. Corect, inceteaza sa tot compari Romania cu Japonia, pune si China in ciorba.

    ReplyDelete
  2. cabron, ma gandeam ca la pozitia aia (din poza) iti doresti sa tina o topmodela degetele suave pe mana curenta si cand ajunge in dreptul tau...iiitaaaaa....
    hă hă hă

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate