cipangu

Friday, October 29, 2010

Kanji și muci

Împărţitul de fluturași, pliante și flyere în Japonia, asta-i una din meseriile tare ingrate. La noi, oamenii, de bine de rău, iau fluturașii, chit că-i leapadă în primul coş fără să-și arunce un ochi măcar în diagonală. Dar aici, îi lasă pe împărtaci cu mâinile întinse și cu spinarea-ncovoiată și trec fără să-i bage în seamă. Guarda e passa. Mai mult, când virează pe lângă omul cu fluturașii, trecătorii își împing umărul dinspre el un pic în mai în faţă și merg câşâiţi într-o parte, ca vulturul în defileu și îşi strâng parcă mai tare mâinile pe lângă corp, de parcă ar împărți ăla bube, nu o nenorocită de ofertă la ridichi. Împărtacul se îndreaptă de şale, cu o figură impasibilă, fără să pară foarte afectat de refuz. Cum ar fi să ia personal fiecare necunoscut care-l ignoră? Unde-ar ajunge?

Mie nu-mi dau, că mă văd că am ochii mari și se prind că nu ştiu a buchisi slova. Nu-s din target, ar fi o risipă de mesaj. Da, aici sunt un semianalfabet. După doi ani, încă nu citesc ziarul, reviste și nici de la televizor nu înțeleg mare lucru. Am intrat o dată într-o librărie și m-am simțit ca un impotent la carnavalul de la Rio. Ca un american la Louvre. Ca un politician la Ateneu. Ca un diabetic la Agapitos. Ca un milițian într-o bibliotecă.

La început m-am bucurat; pe de-o parte ca nu mă sâcâia nimeni cu nici un spam și pe de alta că nu eram nevoit să-i scrijelesc sufletul lui nevinovat cu refuzul meu. Da’ tot urmărindu-i pe băieți, am văzut că nu dau doar flyere. Adică dau și hârtii seci cu scris pe ele, dar de cele mai multe ori împart pacheţele cu șerveţele - un mic cal troian în care veroşii publicitari strecoară mesajul lor veninos și de mare impact (dream on…). La şerveţele japonezul parcă mai întinde mâna, sunt numai bune, la munte la mare, în orice-mprejurare, că nasu´ dacă nu curge, pică - primăvara când dau alergiile de la polen, vara când răcești de la aerul condiționat, toamna când dau taifunurile, iarna, că de aia-i iarnă. Hopa, păi dacă-i pe gratis, vreau și eu.

Am trecut o dată prin faţa lor, nimic. Le venise lor rândul să ignore. Nu-i nimic, mai trec o dată, mai încet. Degeaba, parcă eram invizibil. Data viitoare am schimbat tactica. Mi-am zis: dacă trec pe lângă ei vorbind în japoneza mea stricată la telefon, o să presupună că dacă o rup puțin pe limba lor, poate știu să și citesc și m-atinge și informația de pe pachetul de șerveţele. Zis şi făcut. Pun telefonul la ureche și încep să turui: mitsubishi mazda suzuki honda toyota nissan kawasaki daihatsu… N-a mers nici așa. Or fi zis că să nu mă deranjeze din vorbit. Plan B: mă deghizez. Îmi trag de ochi spre urechi, îmi teșesc nasul și trec așa pe lângă ei, poate-i păcălesc. Am renunțat, parcă era prea de tot. Și în plus, când aş fi întins mâna să iau şerveţelu’, dădeam drumul la coada ochiului și mi se lăbărţa la loc.

M-am resemnat. Sunt condamnat să nu primesc niciodată șerveţele. Acum înţeleg ce înseamnă „Ai carte ai parte”. Când o să am un copil, o să-i spun de mic: bă, învaţă carte, învaţă să scrii și să citești, să n-ajungi să-ţi curgă mucii ca lu’ tac-tu.

2 comments:

  1. mda...scrii mediocru, dar afisezi o pretiozitate de badaran imbracat in frac!
    "cine zice, ala e" mon cher! nu te supara, am si eu dreptul la opinie

    ReplyDelete
  2. Ca c'est bien vrai, ma biche, e un text mediocru, altfel nu ai fi putut rezona cu el. Din nefericire, la scrieri mediocre se răspunde cu critici submediocre. Păcat, cherie, credeam că poţi mai mult. M-aş supăra dacă n-ai veni cu opinii ceva mai acide şi ceva mai solide.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate