cipangu

Tuesday, October 5, 2010

Yuino


Nu mă dau în vânt după nunţi, botezuri şi alte ceremonii din genul ăsta care trebuie făcute că aşa e bine, maaamă, că ce-o să zică lumea. Iar tradiţia păstrată de dragul tradiţiei, fără să ştie nimeni prea bine de ce şi cum se face, suferă încet încet mutaţii din ce în ce mai stupide, de se ajunge la monştri de nunţi româneşti cu pinguin, botezuri cu ursitoare kitsch şi alte minuni.

Cât despre logodnă (aia la biserică), ar putea fi foarte frumos înlocuită cu un mers în doi la otv, ea purtând o pancartă mare pe care scrie: „Sunt disperată să mă mărit”, iar el alta, mai mare, pe care să scrie: „Sunt atât de prost încât nu văd ce scrie pe pancarta ei”, pentru că fix asta e mesajul pe care îl transmite o astfel de ceremonie. Asta, evident, în cazul în care cei doi nu aparţin unei alte etnii care e mai demonstrativă din fire şi atunci actul lor nu are nici un alt resort interior decât show-off-ul „să moară dușmanii”.

Ooooooook. Cam astea sunt premisele. Cam asta bombăneam eu în gând în timp ce mă deplasam în calitate de fotograf de orice, către o ceremonie tradiţională de logodnă, care avea loc la o pensiune tradiţională japoneză din orăşelul meu tradiţional.

Întreb câţi sunt, cică cinci, el, ea, mama lui, părinţii ei. Aha, zic, azi o ardem laic, în familie. Facem prezentările, ei se apucă să-şi amenajeze spaţiul, eu să fac nişte probe, setări, chestii, cum am văzut eu la fotografii adevăraţi. În camera mare rămăseseră doar el cu mama (cum ar veni, soacra mare) să aranjeze toate cadourile, obiectele decorative (printre care şi doi peşti dolofani kinmedai şi o sticlă de sake mare, bun şi vechi) şi scrisorile pe mesele joase din faţa kinbyobu - paravanului auriu, nelipsit de la astfel de ceremonii.



Când totul a fost gata, li s-au alăturat şi ceilalţi, au lăudat decoraţiunile, apoi s-au aşezat pe perne, de-o parte şi de alta a mesei cu cadouri. La dreapta, familia ei, la stânga familia lui. Au băut întâi ceai verde, în tăcere, lăsând gândurile să se aşeze încet în fiecare. Când ceştile de ceai vor fi fost strânse  de pe covorul roşu care acoperea tatami-ul, mama lui s-a dat jos de pe pernă şi le-a vorbit frumos, simplu şi cu respect, viitoarei nurori şi părinţilor acesteia. Când a terminat, a fost rândul părinţilor ei, apoi el, ea şi din nou el. Au făcut schimb de cadouri, apoi de gândurile aşternute pe hârtie, împăturite cu grijă în plicuri de soi. 



Nu bătuse nici un gong, nu se auzise nici o tobă, nici un preot nu scuturase către nimeni rotocoale de fum de răşină arsă din cădelniţă şi nici un cor nu mimase voci îngereşti cu ochii în tavan. Cu toate astea, ceva se întâmplase până şi cu mine. Fusese totul atât de simplu, firesc şi din inimă. Nu încercase nimeni să demonstreze nimic. Erau ca nişte oameni care mai stau o dată de vorbă înainte să plece într-o călătorie a cărei destinaţie le e necunoscută. 



Asta a fost tot. Apoi cei cinci au lăsat în urmă locul care fusese pentru câteva clipe axis mundi şi s-au dus să se ospăteze lumeşte într-o altă încăpere. După ce s-au strâns şi covorul roşu, paravanul auriu şi restul de lucruri, fotograful de ocazie (care clefăise tot timpul gumă ca un american) a desacralizat ce mai rămăsese de desacralizat cu un gând: căsătoria e ca şi cum ai cumpăra de la Wrigley o singură gumă şi pe deasupra ai mai si semna un contract prin care te obligi s-o mesteci mult și bine şi după ce şi-a pierdut gustul.

1 comment:

  1. Ar fi interesant daca gasesti un japonez care a participat la o nunta romaneasca (noi nu mai avem nunti traditionale - traditie: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tradi%C8%9Bie, acest cuvint e folosit doar asa ca suna bine). Un japonez cinstit, a carui relatare sa nu fie alterata de faptul ca tu esti roman.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate