cipangu

Tuesday, November 30, 2010

Ratatouille

De vreo lună şi ceva încoace, sunt bucătar. Dar nu dintr-ăla „curăţă şi tu cartofii ăştia” sau „spală şi tu vasele alea”, nu, nenică, am sorţ, am cuţitul meu, tai, răsucesc, întorc, dezosez, împăturesc, ornez, fierb, prăjesc, coc, opăresc, călesc, frig, pun de-aia şi de-aia, mai arunc un praf de dintr-aia, un strop de dincolo, gust, ezit, iau decizii, dreg, contemplu, mmm, parcă parcă îi mai trebuie ceva, ah da, suflet, cum am uitat… Bucătar, bucătar, ce mai… Că numai asta nu mai fusesem, în rest, cv-ul meu arată ca peretele de faianţă al unuia care a făcut clismă cu guaşe.
 

Trebuie să mărturisesc că am obţinut postul asta de bucătar prin nepotism, dat fiind că restaurantul famigliei mele din Yokohama era în minus cu un om. Cine credea că în Japonia nu există nepotism, se înşeală, aici e chiar o datorie de onoare să nu roboteşti în afara furnicarului; dacă bunicul tău a ridicat în fiecare dimineaţă la şase obloanele chiţimiei lui cu tăieţei şi tatăl tău la fel, tu poţi să-l dai dracu´ de pian sau să laşi prostiile cu baletul, obligaţia ta va fi să mori împăcat ducând mai departe aceeaşi prăvălie. Eu pot să zic merçi că famiglia se mişcă în zona horeca, puteau să ţină un circ şi atunci sigur aş fi fost ăla căruia tocmai îi venea rândul să-şi bage capul în gura leului. Sau Doamne fereşte, puteau să aibă o agenţie de publicitate şi mă trezeam iarăşi legat de monitor.

Restaurantul, cum mai ziceam în poveştile mai vechi, e specializat în evenimente - înţărcări, logodne, mainstreamul fiind pomenile şi înmormântările, că deh, moartea declanşează şi la ei o foame teribilă, e pofta aia de viaţă care se manifestă prin băut, mâncat... E principiul de bază al comediei: râdem de ăla care a alunecat pe banană şi şi-a rupt noada, tocmai pentru că nu ni s-a întâmplat nouă. 

Deocamdată, mă mişc cu aceeaşi dexteritate cu care Edward Mâini de Foarfeca se descheie la şliţ, dar probabil o să ajung să am şi eu viteză minimă admisă. Chestia asta cu viteza contează al naibii de tare şi, din păcate, nu e punctul meu forte; ce alţii termină în câteva minute, mie îmi ia vreo oră şi, fără să mai pun şi preludiul, că doar nu mai am 19 ani… N-am vorbit serios când am zis că fac toate lucrurile alea din introducere, deocamdată să zic merçi dacă nu dau foc la bucătărie. Dar dacă nu, atunci un lucru e sigur, Gusteau a avut dreptate - Anyone can cook. Şi chiar că mi-ar prinde bine un şoarece pe cap să mă mişte ca pe macarale, macarale…



6 comments:

  1. Mai rămâne să te vedem 4/4...; şi găteşti cumva tot mocirle din cele descrise într-o postare mai veche? (merci se scrie fără sedilă; eventual, doar se pronunţă cu)
    Să ne dai şi nouă fro reţetă, dar să nu fie sushi, să fie, de pildă, ceva de desert... :-))

    ReplyDelete
  2. Pai cand depasesc dzr-ul de sake, 4/4 e nimic pe langa mine (apropos, 4/4 inseamna in patru labe?).
    Da, gatesc tot alge si plante de acvariu plus Mocirita cu trifoi.
    Cat despre sedila, m-am gandit ca daca tot graseiez, sa si sedilez pana la capat, frantzuzi-m-as si n-am cui...

    ReplyDelete
  3. 4/4 ar putea însemna foarte bine ce zici, dar nu la asta mă gândisem, ci la dimensiuni... :-))
    Şi să înţeleg că pe acolo desert nexam? Felul trei nu exista?

    ReplyDelete
  4. Aaaa, sa ma fac io cat butoiul adicatelea... E posibil.
    Hm, desertul japonez. E o chestie care numai dulce nu e, ori din orez, ori din soia, la care mesteci pana ti se-nclesteaza falcile. Sa zicem ca ei abordeaza diferit notiunea de desert. Zic de ala traditional, ca asa cofetarii "normale" sunt, pardon, cacalau.

    ReplyDelete
  5. shaorma la lipie mai aveti?

    ReplyDelete
  6. gomennasai, graseiati si-n japoneza?

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate