cipangu

Friday, December 3, 2010

Vine băiatuuuu’, da-i deprimat

Dacă depresia ar fi o vacă grasă elveţiană, pleznind de sănătate, atunci un loc fruntaş în topul preferinţelor dumisale la capitolul pajişti, cică ar fi chelnerii şi ospătarii, că p-ăştia mi ţi-i paşte de nu te vezi. N-am inventat-o eu, scrie la ziar.

Eu, unul, îi înţeleg. Conform unui studiu personal, 90% dintre cei pe care-i cunosc au aşa o părere bună despre ei, încât preferă să moară de foame decât să „pfff, ajung io să fac jobul ăsta…”. Ca atare, tratează cu un neţărmurit dispreţ pe ăia care le aduc „un frăsh dă portocală… ăăă, nu, o limonadă, dar să fiă cu miără dă salcâm, nu polifloră ca ultima dată... aşa, şi să strecori pulpa, da...”.

Ca să nu fiu iar înţeles aiurea, nu, ăsta nu e un post pro chelneri & ospătari. Sunt şi printre ei nişte specimene care se iau exagerat de tare în serios, cum ar fi metrosexualii ăia din cârciumile organice, care, dacă nu eşti „de-al casei”, se poartă cu tine ca slugile cu rudele sărace ale stăpânului. Dacă ar fi despre ceva, rândurile astea ar fi poate despre respect.

Există ambiţii prea mari sau prea mici? Sau doar vise care pur şi simplu se împlinesc? Cine dă verdictul final „împlinire sau ratare”, în funcţie de felul în care cineva îşi plăteşte facturile?  

N-am nici un răspuns, aşa că o să închei cu o poveste. Topul ăsta cu deprimaţii mi-a amintit de o chestie de acum câţiva ani buni, din ţară. Era vară, eram la o terasă de prin centru, undeva la mijloc de zi şi la juma de week-end. Lângă masa noastră, una uşor atipică pentru „zonă”: o familie cu efectivul complet, de la strănepoată până la bunic, coborât parcă din romanele de la bacalaureat - ţăranul simplu, frust ca o sculptură de Brâncuşi, înţelept ca un filosof în exil şi manierat ca o profesoară de pension.

Şi pe el, şi pe chelnerul care aşteaptă stânjenit în picioare cu carneţelul în mână, cămaşa albă scrobită şi pantalonii negri stau la fel de ţepeni. Îi leagă nu doar stângăcia cu care îşi poartă hainele care nu-s croite pe măsura lor, cei doi seamănă binişor şi la fizic. Cum altfel, doar băiatul blonziu şi firav îi e nepot...

De lucrul ăsta te prinzi greu, amândoi îşi joacă rolul impecabil, garçonul le prezintă meniul şi recomandările zilei, ei îl întreabă interesaţi dacă „aveţi şi bere la halbă”… „friptură”… Puştiul mâzgălește în carnet ca un profesionist; într-un final ajutat de ceilalţi, bătrânul se hotărăşte şi, mai fâstâcindu-se, mai poticnindu-şi vocea în nodul din gât, comandă, apoi se lasă pe spătarul scaunului petrecându-şi mândru nepotul cu privirea. Acum poate să moară liniştit, nepotul lui a ajuns mare, ehe, e ospătar la Bucureşti.

3 comments:

  1. cabron, intai credeam ca postul e despre tine cum vii si cre esti deprimat. sau esti?
    apoi, da. eu am carat bagaje, am desfundat si wc-uri, am stat si ascuns in sala de control a piscinei ca sa citesc "Amintiri din pribegie". si dupa ce plecasem de la premisa "iiuuuuhhh..eu fac o facultate de jurnalism", am ajuns sa fiu recunoscator la faza asta sa traiasca care m-a invatat sa pretuiesc care e el capitalismul si cum se face banul cu sudoarea la frunte si antebratul; daca nu am parinti asfaltatori sau fosti securisti. nu exista job injositor; arogantza si lenea sunt, insa.

    ReplyDelete
  2. Cabron, tu esti intre aia 10%. (Si dintre ceilalti 1% din procentul prezidential.)
    Din pacate, pentru cei despre care ziceam, lenea si aroganta sunt un lux pe care, printr-un concurs fericit de imprejurari (ca la altele nu participa), si le permit. Si asta e tot capitalism, asta mai pe branci, al nostru, ce sa facem, asta e, noi sa fim sanatosi, ehe...

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate