cipangu

Monday, September 27, 2010

Omul care sărută mâna

Fotografia n-a încetat să mă urmărească de atunci. O imagine atroce de care n-am mai putut să scap. Îi mulţumesc autorului, domnului Lazăr Dinu, pentru că mi-a dat acordul să o public aici şi îmi cer scuze pentru că mi-am permis să mai adaug nişte cuvinte, deşi fotografia domniei sale spusese deja totul.

Friday, September 24, 2010

Test grilă fără Dorel


Acum vreo câteva zile, în faţa blocului meu din orăşelul de la ţară, a apărut o echipă de muncitori să sape strada, să schimbe nişte conducte, acum cât e toamna mai blândă şi până nu vine taifunul să le sufle planurile. Povestea are pe alocuri mai multe variante de răspuns, aşa că o să vă mulţumesc anticipat pentru încercuirea variantei care vă face vouă cu ochiul a fi corectă.

Tuesday, September 14, 2010

Publicitate 2 – Soare şi vitamine


Da, am postat şi ieri, dar mă gândeam să pun şi asta repede până nu se duce vara de tot.
Din ciclul „ştim, n-are nici o logică, da´ noi ne simțim bine”, vă prezint o reclamă la un suc. Nu știu cum e la gust, că n-am băut, dar cred că știu cum arată notițele coregrafului:

Monday, September 13, 2010

Trenule, mașină mică… Nu, nu, nu, pe bune

Au fost odată ca niciodată patru oameni care se întorceau acasă de la Tokyo, printre care unu´, eu. Până la Ito era cale lungă, noaptea se lăsase peste ţinutul cu norii zgâriaţi, aşa că cei patru s-au hotărât să ia shinkansenul, a mai rapidă caleaşcă, cu cai putere mai mult şi mai învăţaţi. Shinkansenul nu merge până la ei la ţară, de la Atami la Ito trebuie să schimbe trăsura, dar, prevăzători, oamenii şi-au luat bilete trebuincioase de la tonomate până la destinaţia finală.

Tuesday, September 7, 2010

Cei care salvează planeta

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi dacă ne-am trezi într-o dimineaţă şi lumea noastră, aşa cum o ştim, n-ar mai fi acolo unde am lăsat-o înainte de culcare? Din fericire, asta n-o să se întâmple niciodată, cel puţin nu atâta vreme cât vor exista ei: cei care salvează planeta!

Saturday, September 4, 2010

La vremuri noi, grătare noi

Acesta este un post mai personal. Păstrează cumva nostalgia grătarelor turbate de odinioară, din curtea din Colentina, devenite deja file de istorie, cronici scrise cu grăsime născută din jertfa oilor care au îmbrăcat cămaşa sărată a pastramei, cu suc de ciupercă îndopată cu unt şi caşcaval pentru îndestularea vegetarienilor şi cu vin roşu întru împăcarea tuturor mesenilor. Weekendul trecut a avut loc grătarul anual de la pensiune, când prietenii care îşi pot lua liber se adună de prin toate prefecturile, aşa că se cuvine să ţintuiesc şi acest moment întru neuitare pe blog.

Friday, September 3, 2010

31 august 2010/ Publicitate 1 – Am boală pă mine

Să luăm o binemeritată pauză de publicitate.
Înainte să dăm play şi să ne încântam ochiul cu o inegalabilă reclamă, e nevoie de nişte mici explicaţii. Reclama este la Aflac, unul dintre marii asiguratori din Japonia. În imagine, avem un bătrânel simpatic care cântă cu voioşie:

Eu am un vis…
Eu am o dorință…
Şi eu am… o boală cronicăăăăă!

21 August 2010/ Dancing babe(s) – compunere de vacanță-

Vara, la japonezi li se dau artificii, să mai uite de necazuri. E tradiţie. Au fost şi la noi în oraş. Au venit de la primărie, de la pompieri, de la privatizaţi şi au pus toţi mână de la mână, au cumpărat artificii şi le-au slobozit pe cer, să se uite lumea-n sus să zică viaţa-i frumoasă, să se încânte ca pisica de-o alergi cu lanterna pe perete.

11 august 2010/ Romii sunt țigani și românii sunt țărani (statistic vorbind…)

Ce treabă am eu toate astea? Ce mă mai interesează pe mine ce se întâmplă în Romania, în Franța, Italia, Spania și pe unde mai fac cetățenii români camping? Păi, ca să-l citez pe unul dintre marii chirurgi încă în țară, care mi-a făcut onoarea să copilărim împreună: „Asta e destinul; oricât de departe pleci, România vine după tine.”

31 iulie 2010/ De-ale gurii cu ochii migdalați

Încercam acum ceva vreme, într-o discuție cu o prietenă din țară să ne dăm seama cam care-i diferența dintre prețurile de aici si de acolo. Și mă-ntreabă ea de colo, ca omu´care știe rosturile casei: Pai ia zi, cât e pâinea la voi? Ăăă…noi n-avem pâine, noi avem bol de orez… am răspuns eu, dându-mi seama că de fapt n-am prea atins această temă fundamentală în arta lumii: când trece dragostea prin stomac, ce găsește acolo?

10 iunie 2010/ Toț´fură, dă-i dreacu´!

Pe peronul din Shinagawa, Tokyo, într-o zi normală, cu aglomeraţie normală. Mă duc şi eu ca tot omul obosit la tonomatul cu sucuri, ceaiuri, cafele, băuturi energizante, complexuri de vitamine, să-mi încarc bateriile. Bag fisele (una sută zece yeni) să-mi iau o chestie cu vitamina C şi nişte B-uri, apăs butonul şi cad vreo patru sticluțe. Era stricat tonomatul.

4 iunie 2010/ Dragă cinematografule românesc

E posibil să mă fi uitat. Te înţeleg perfect, ai şi tu atâtea pe cap: festivaluri, interviuri, proiecte peste proiecte…
Să-ţi spun puţin despre mine. Cu ce să încep? Am undeva între, hm, 24 şi 45 de ani (mă mai numesc ăştia prin briefuri „segmentul dinamic al targetului”), am terminat o facultate, poate chiar două, e posibil să fi făcut şi nişte mastere din inerţie aşa, mai ies pe afară într-o vacanţă. Apropos de mizeria din ţară, nu pot să zic că m-am resemnat de tot, dar nici nu le mai pun pe toate la inimă, încerc cumva să mă imunizez, să am grijă să nu mă atingă prea tare şi prea multe. Încerc, aşadar, să duc o viaţă normală. Evadez în weekenduri cu prietenii, mai reuşesc să mă bucur de un răsărit, de un concert, nu citesc chiar totul de pe internet, mai foşnesc uneori paginile unei cărţi şi poate dacă aş avea ceva mai mult timp, l-aş petrece cu copii mei. Şi nu, nu ascult manele.

24 mai 2010/ O zi obişnuită

Pentru că tot se poartă poveștile din trafic, am şi eu una scurtă care mi se întâmplă destul de des. Deşi mă mai deplasez uneori învârtind volanul, principalul mijloc de locomoție rămâne bicicleta.

21 mai 2010/ Obama şi taximetrista

Yokohama, seara târziu într-un taxi. Doamna cu mine cuminți pe bancheta din spate, la volan o zdrahoancă de femeie cu brațe de șofer de tir turc și voce pe măsură, ca scoarța de copac. Se vede de la o poștă că are chef de vorba și mai are și un tic în sensul asta: încheie fiecare enunț, mic sau mare cu „ne?…”, ceea ce ar însemna așa un fel de: „nu-i aşa”, „nu?”. Ne-ul asta cere o confirmare, o continuare, un semn ceva din partea interlocutorului, un fel de zic și io mai zi și tu, că mai zic. La fiecare ne se și apleacă într-o parte și înclină capul ca și cum s-ar întoarce spre noi, dar nu, geana-i la drum, ce dracu´ nene, că doar nu conduc de azi de ieri…

17 mai 2010/ Din moştenirea dacă: barză, brânză, varză, viezure, mânz, maidanezi, ipocrizie

Cu riscul de a-mi pune în cap toate miloasele şi „iubitorii de animale” aaaaaaaawww, trebuie s-o zic şi p-asta.
Acum fo trei zile, au dat aici la televizor o ştire despre un nene din Tokyo, dl. Hifumi Kato, care dădea de mâncare pisicilor vagaboande. Da există şi-n Japonia aşa ceva. Că să fim sinceri, toate pisicile sunt vagaboande, că dacă stai la casă şi ai pisică, nu-mi spune mie că nu-ţi umblă aia prin tot cartierul. Dar altfel, animal nobil. În fine, să revenim la ştire.