cipangu

Monday, January 31, 2011

Când viața îţi lasă un gust amar

Aceasta nu e o rețetă de dulceaţă de kinkan. Sau kumquat. Sau, mai simplu, portocale mici, mici, mici, pentru hobbiţi și pitici. E ce-am făcut eu cu un kil cules cu mâna mea dintr-un copăcel cât un stat de om, care tocmai a dat în pârg acu´ când dă ianuarie-n februarie.

Pentru cine nu știe ce-i aia kinkan (eu habar n-am avut pân-acu´ o lună), o să explic într-o mie de cuvinte imediat. Deci, de la arătător la degetul mic, avem mai jos o mandarină, o alună de pădure și un kinkan, sau kumquat, sau o portocală mică, mică, în care intră aroma și veselie, cât într-o livadă întreagă.


După ce le speli, înainte să le rostogolești în oală, e bine să le-nțepi pe fiecare de câteva ori cu un ac, nu de alta, dar pe cât sunt de mici, pe atâta-s de nervoase, de te trezești că o dată le pufnește capriciul sub capac.

Apoi arunci peste o cană de apă, dintr-alea mari, din care mânca bunicul lapte cald cu bucăţi de pâine cât mustaţa și le lași să fiarbă, până-și schimbă înfăţişarea de zici că faci compot de corcodușe galbene, nu ditai delicatesa. Atunci arunci peste niște rom, să-și mai vină-n fire, cât te-nduri, cât te lasă inima, să-ţi mai rămână și la ceaiul de la asfințit. Și ca să fie treaba treabă, ningi peste ele opşpe linguri de zahăr, ca opşpe ani dulci pe care-i împlinești și nu știi ce să faci cu ei. Şi zeama de la un sfârc de lămâie, să le lege cu jurământ de sirop.


Acuma, eu am mai ascuns printre ele și niște alune de pădure, cum punea mama sâmburi albi de caisă în dulceaţă, aşa, de moft, să-i dea o notă crunchy…


Normal, se pune la borcan.


Borcan pe măsură, să-ncapă în cămara piticilor. Dar înainte, trei gogoloaie ş-o alună pe-o farfurioară, ca pentru oaspeții de două prune.


Ca să nu ne mințim prea tare, dulceața asta, oricum ai face-o și în câte ape ai scălda portocăluţele alea, tot ușurel amăruie e. Da-i aşa, un amărui dulce-acrişor, aromat și zglobiu, parfumat şi nurliu, cum ar trebui să fie viaţa, că dac-ar fi numai miere, ni s-ar apleca și-am lua-o teleleu pe câmpii după aguridă…

3 comments:

  1. ooo, ce frumos ai scris despre dulceata de kumquat, si ce poze ai facut. Imi aduce aminte de Corfu...
    Sa culegi in ianuarie, in tara Soarelui Rasare atatea portocalute coapte si sa mai faci si dulceata din ele, e prea mult...

    ReplyDelete
  2. Yummy...

    Prefer să mi se aplece de la miere decât să mi se facă dor de miere.

    Așa domnule, începusem să cred că ai abandonat blogul ăsta, că l-ai mutat iarăși pe undeva. Mi se făcuse dor să citesc ceva scris de tine. :)

    ReplyDelete
  3. foarte mult mi-a placut articolul!

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate