cipangu

Saturday, March 12, 2011

Un lămpaş înaintea vântului

Mărturisesc că de multă vreme încoace am renunţat să mă mai rog. Nu-mi prea răspundea nimeni şi nici efect parcă nu avea. În momentele în care înainte mă rugam, am început în schimb să-mi spun proverbe. Ieri, de exemplu, mi l-am adus aminte pe ăsta: 人生は風前の灯- (Jinsei wa fuzen no tomoshibi) - Viaţa este un lămpaş înaintea vântului.
 

Locuiesc în oraşul Ito, prefectura Shizuoka, la câteva prefecturi mai la sud de zona în care ieri s-a produs, după cum se spune, „cel mai mare cutremur din istoria Japoniei”. Nefiind în epicentru, nu am mai nimic spectaculos de povestit. Zona în care mă aflam era pe un deal, de unde se poate vedea marea. Ar fi trecut drept un cutremur obişnuit, dacă nu mi s-ar fi părut la un moment dat că durează o veşnicie. Şi tocmai când mă întrebăm dacă e doar o părere sau chiar nu se mai termină, mi s-a confirmat şi de către ceilalţi. Şi dacă Aleksandar Petrovic a întâlnit ţigani fericiţi, eu am văzut ieri pentru prima oară japonezi speriaţi de cutremur. După ce ne-a hâţânat zdravăn vreo două minute, am zis că e groasă.

Valea se unduia ca bătută de vânt, nu chiar ca-n Libertatea, hai să fim serioși, nu vălurea nici un pământ ca o mare… Apa din onsenuri, într-adevăr, se bâțâia ca o cadă pe care o tot înclini într-o parte și în alta.  

Apoi la fiecare câteva minute, au urmat vreo douăzeci şi ceva de replici, ca nişte zgâlțâieli de autobuz de ţară. De îngrozit ne-am îngrozit când am deschis televizorul. Apoi ştirile de pe internet. 

Am apucat să transmit în ţară că sunt în regulă, apoi m-a mai sunat un prieten de la Realitatea (salutări, Claudiu). N-am apucat să fac transmisiunea live a vieţii mele, că am rămas fără baterie (fix ieri mi-am schimbat telefonul). 

În mare, cam asta a fost tot. De dimineaţă, ştirile deveniseră deja mai sumbre, cei din ţară ceva mai panicaţi. M-au întrebaţi câţiva cum pot fi oamenii de aici atât de calmi. E simplu. Se aşteaptă la aşa ceva. E în firea lor să nu se aştepte la nimic bun. Ca atare, au un sistem destul de bine pus la punct: celule de criză, planuri de evacuare, echipe de intervenţie, provizii, pături, adăposturi. Românii nu pun răul înainte. De-aia ne ia zăpada prin surprindere în fiecare an, incredibil, în decembrie, zăpada ucigaşă, iadul alb, peisaj apocaliptic, sfârşitul lumii. Da´ las´că facem Catdrala Namului …

Per total, am avut noroc. Ce s-a întâmplat în prefecturile Miyagi, Sendai, Aomori, Fukushima se putea întâmpla la fel de bine şi aici. Acum suntem sub alertă de tsunami. Se aşteaptă şi replici. A fi sau a nu fi. Asta da replică… Totul e să ne păstram calmul. Dacă te-a cam luat tsunami-ul ăla mare ca un bivol negru, nu prea mai ai ce face decât să-ţi lustruieşti placa de surf pentru veşnicele valuri. Asta e, suntem în Japonia, sunt cutremure. În România sunt manele, din ceva tot trebuie să murim.

O să închei rotund, cu proverbul meu preferat: 天下は天下の天下(Tenka wa tenka no tenka). E destul de greu de tradus. O prima variantă ar fi: lumea îşi este propria ei lume, propriul ei stăpân, a fost şi va fi aici independent de voinţa celor a căror existenţă este ca flacăra unui lămpaş în bătaia vântului.

6 comments:

  1. M-am gandit ieri la tine. Ma bucur ca esti bine. Vero.

    ReplyDelete
  2. dupa titlu, putea fi un articol (si un proverb) despre viata, opera si trairile lui Miron Cozma. Colonelul

    ReplyDelete
  3. Sar'na Vero, inca sunt bine. Nu ma las asa usor dus de val...

    ReplyDelete
  4. April, tu cum esti? Nici macar nu stiu in ce zona stai...

    ReplyDelete
  5. Nu-s in Japonia, sunt in RSR.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate