cipangu

Wednesday, June 29, 2011

Tablouri de Bucureşti 2

Publicul a cerut, publicul a primit. Continuăm seria tablourilor de Bucureşti cu nişte poveşti mai vechi, de acum zece ani, de când aveam cârciumă-n Colentina… 


Din amintirile unui fost cârciumar I

Pe asta n-am mai trecut-o la cv, dar e trecută la loc de cinste la capitolul ratări. Da, am fost şi cârciumar. Prin ´98-2000, după ce se închisese revista la care lucram, mi-am zis gata cu munca pentru clasa exploatatoare, mă fac patron. Dacă tot aveam ieşire la şoşea, am făcut curat în curte, am pus pietriş, zece mese cu umbrele mari şi albe (de la Silva) şi mi-am făcut terasă, plus bar în camerele „de la stradă”. Cârciumă de cartier, carevasăzică. 

Nici acum când povestesc nu mă prea crede nimeni.  E drept, nici atunci. Au intrat într-o după amiază doi scrobiţi, cu genţi diplomat, la costum, trăsnind de la o poştă a control. Terasa era goală ca litoralul în octombrie, doar la prima masă pupam cu spor nişte beri cu un prieten din copilărie (pentru cei care au citit cartea, Dl. Doctor). De fapt, beam în timpul serviciului, că ziua eu eram şi angajat. Mă ridic agale şi mă duc după cei doi, înăuntru.  

 - Maior X şi căpitan Y de la poliţia economică. Cheamă-l şi tu pe patron. 
  -  Da, eu sunt. 

 Cei doi se uită unul la celălalt, o dau dracu´ de sobrietate şi îi buşeşte râsul.

-  Nu, pe bune… hai cheamă-l…
-  Păi eu sunt, v-am zis. 

Întind mâna şi mă prezint. Bine-a zis cine-a zis că oamenii sunt străini până-i cunoşti. Ăştia doi au senzaţia că mă cunosc de-o viaţă, aşa că mă iau dulce: 

 -  Băi, Georgică… uite care-i treaba. Cum vrei s-o luăm? Pe bune, sau pe nebune? Noi putem acum să-ţi luăm toate actele la control, aprobările, ce mai ai tu pe aici… Caietu´de sub tejghea´… Or´cum te găsim noi cu ceva… Da´ ce să ne mai complicăm…  

 Aici a urmat o pauză. Eu ascultam, aşteptând demonstraţia şi concluzia. El terminase de mult.  

 -  E? zic ei ridicând din sprâncene când unul, când celălalt… Cum facem? 

 Mă bat cu palma peste frunte, cade fisa, deschid gura:  

 - Şpagă! Am înțeles. 

Întotdeauna o replică celebră te scoate din încurcătură. Mie îmi vine în minte aia a lui Moromete, când venise ăla după fonciire: 

 -  N-am! 
 Îi văd destul de descurajaţi. I had them at „şpagă”… Simt că prind teren…

- N-am. V-arăt ce vreţi, NIR-uri, facturi, chitanțe, v-arăt și caietul de sub tejghea, da’ n-am. N-am bani nici de şpagă, nici de amendă. Ați văzut adineauri cât de bine merge… (adevărul e că seara mergea, se mai potolea arșița)

I-am întristat. Cine-ar fi crezut că nu le păsa de mersul economiei, de micii investitori. I-am întristat atât de tare, încât vor să-şi înece amarul. Şi nu-i nici ora 12. Îşi plimbă ochii lăcrimoşi pe rafturi: 

 -  Ce-ai tu mai scump de băut? Whisky, votcă…
 -  Păi Ballantines şi Finlandia. 
 -  Da-ne câte una şi asta e… 

S-au aşezat afară la o masă mai în fundul curţii, şi-au sorbit în linişte păhărelele, timp în care eu am mai pupat cu dom Doktor nişte gulerate, după care au ieşit bătându-mă pe spate: 

 -  Georgică, ia-o-ncet, că dacă o ţii aşa, o să termini tu toată marfa… 

Păi ce era să fac, s-o arunc? În treacăt fie spus, cei mai fideli consumatori de bere la halbă eram eu cu maică-mea, ne atârnam fiecare de câte un ţuţuroi, unul la Silva, celălalt la Golden Bräu, ca mâţele lui Creangă de şfara cu motocei, de ne crăpau burţile jucându-ne cu manetele.  

Am dat vreo trei falimente răsunătoare, că m-am şi încăpăţânat s-o deschid de câteva ori. Ba mergea, ba nu mergea şi când lucrurile păreau cât de cât să se mişte, intervenea ceva care-i dădea lovitura de graţie. În ultimul an de cârciumă, eram student la Jurnalistică, anul doi. Veneam seara de la cursuri, găseam „fata de la bar” (fan Andre) singură, aşteptând ora închiderii şi banii de taxi. Într-o zi ajung pe la un zece jumătate (nu învăţam la seral, dar repetam cu colegii prin Club A) şi-mi zice:

-  Avem o problemă. E un client care nu vrea să plătească. A venit cu o femeie, au băut amândoi, s-au certat, aia a plecat, el a rămas aia mai băut după aia.
 -  Cât au băut?
 -  Vreo opt sticle…
 -  N-are bani sau ce?
 -  Aaare, dă-l încolo, că zicea că azi e zi de salariu, d-aia a chemat-o p-aia.
 -  Şi cum nu vrea să plătească? I-ai cerut nota şi a zis nu plătesc?
 -  Nu, n-a zis nimic. E muci. Io nu m-am înţeles cu el, du-te şi tu şi vezi.
 -  Unde e? Pe terasă?
 -  Nu, în bar. Uite-l acolo. 

Nu e obstacol pe care raţiunea să nu-l poată trece. Nu-i minte care să se opună unui discurs logic, calm şi argumentat, îmi spuneam în timp ce mă îndreptam spre masa clientului nostru, stăpânul nostru. Ajung. Văd un plăvan de fo treizeci şi de ani căzut cu capul pe mână, icnind din când în când. Îmi dreg glasul şi îi explic cum devine cazul. 

Într-un târziu, amorezul a ridicat capul ca pe o bilă de la demolări. După ce dovleacul a ajuns la destinaţie, a mai trecut o vreme până să-l ajungă din urmă privirea tulbure. Ce zic eu tulbure, în loc de ochi avea două boluri în care înotau în derivă doi peşti cărora nu le mai schimbase nimeni apa de mult… 

Omu´ în general când se îmbată rămâne în prima fază fără vocale: Ex: cş dric m´nn (ce dracu´, mai nene). Asta era de mult în faza doi, se duseseră dracului şi consoanele. În loc de vocale gemea, la consoane horcăia. 

-Ngîîî… djjj… cchrrrr…

Deci asta a vrut să zică fata prin „Io nu m-am înţeles cu el”. Planul B. Lângă mine era pe vremea aia o vulcanizare (acum e restaurant arăbesc). L-am chemat pe băiatul de acolo, vino Nelule, că te cinstesc, ajută-mă să scot beleaua din casă. Ăla cică: să iau un levier, în caz de ceva? Nu-i nevoie, zic, e deja lovit bine.   

Vine Nelu. Îl apucă pe ăla de-o aripă, eu de-o aripă şi îi explicăm că-l aşteaptă cineva afară. Se ridică în două picioare ca un pui de căprioară abia fătat. E de două ori cât amândoi. Merge o vreme la braţ cu noi, după care îl apucă pandaliile şi-ncepe să se zbată. Carabele alea de mâini ne bâţâie încoace şi-ncolo ca două furtunuri de pompieri, da´ niciunul nu-i dăm drumul, nici de-ai dracu´. Mai bine aduceam cricu´, zice Nelu. Ăla bâţâie cât bâţâie, după care oboseşte. Mai mişcă doar din cap de unde-i curg balele pe Nelu. Ăsta îi arde una la gioale de-i înmoaie structura de rezistenţă. Apucăm să-l tărâm până în afara barului, unde namila se prăbuşeşte ca o păpuşă ţeapănă în prag. Cu drag. Nelu nu-i poartă ranchiună pentru bale, ba chiar ia cârpa de lângă uşă, aia cu care-mi lustruiam eu pantofii şi-l şterge la bot.  

Bun, de scos l-am scos, fata poate să închidă, dar ce fac? Doar n-o să-l las să doarmă în prag. Şi mai tre´ să-mi plătească şi clondiru´ cu mastică prima. Sun la poliţie. Acuma-mi vine să râd. Auzi, să sun la poliţie… Am sunat.

(continuarea în numărul viitor – vineri)

2 comments:

  1. Salut,
    Eu imi aduc aminte cu mare placere de perioada aceeea, de petrecerile din bar, mai ales de aceea cu specific cubanez...cand aiornat peretii cu frunze mari de ricin :-)) de gratarele memorabile si de berile nenumarate baute.Adevarul este ca petreceri ca acelea nu am mai avut

    ReplyDelete
  2. @Spiridon
    M-ai facut sa lacrimez cu picuri mari, de cuba libre... Asa e. Timpurile alea s-au dus si nu se mai intorc. Poate mai reusim sa ne mai adunam o data.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate