cipangu

Friday, June 17, 2011

Tablouri de București

Au fost cele mai scurte trei săptămâni petrecute în ţară. S-ar putea ca eu să fiu ceva mai agitat decât o broască ţestoasă pe amfetamine, dar e şi ceva în Bucureşti care mă agită şi mai tare. În rarele momente dintre alergături, am avut răgaz să adun piese din care voi reconstitui cândva imaginea Bucureştiului lăsat în urmă, lăsat în turmă.


 …

Bulevardul Brătianu, ditai covrigăria. Ah, covrigăriile... binecuvântarea celor iubitori de luat masa-n oraş din mers, în slalom printre maşinile de pe trotuar, cu noduri… Cea de care zic nu-i una oarecare. Scrie aşa: Simigerie! Tradiţie Românească! Apoi lângă: Da-ne like pe Facebook. Am râs eu, dar au şi site. Tradiţional.


Strada Blănari, Terasa Argentin. Sau pentru foştii studenţi ai Şcolii Superioare de Jurnalistică, „curtea școlii” când nu eram în Club A. Terasa plină ochi. Să n-ai un´ s-arunci un chiştoc de Carpaţi. Găsim o masă (deocamdată suntem doi, mai aşteptăm să pice şi alţii) undeva mai spre bude. Lângă masă noastră, doi asiatici. Acum na, mă înţelegeţi că de ceva vreme încoace pe unde mă duc, toţi asiaticii tre´ să fie japonezi, unde văd unu´, doi, trag cu urechea, mă bag în seamă, îi trag de limbă, al cui eşti tu, mamă, din Kanagawa? Cum ziceam, terasa plină, clienţii se simte bine, zumzet, zgomot de fond, ciocnit de sticle, eu mă aplec discret către asiaticii mei, ciulesc urechea aia bună cât pot, nimic. Mă ridic într-un final, trec întâmplător pe lângă masa lor şi prind două cuvinte. Ha! Japonezi. Mă întorc pe călcâie, mă aplec ca un chelner şi îi întreb în japoneză dacă sunt japonezi, ceea ce e destul de penibil. Unul dintre ei îmi răspunde: Giogi san? Hopa, n-am auzit bine, zic, că nu-s nici aşa de beat, nici aşa de celebru. Omul mă lămureşte: Te ştiu de pe internet, suntem prieteni pe Facebook.


Tot Blănari, aceeaşi terasă, nişte beri mai târziu. Buda de la Argentin mă face să mă simt mic. Pisoarele de acolo sunt un subtil tribut adus lui Duchamp, puse pe perete undeva între locul în care ar trebui să fie un tablou şi locul unde stă de obicei un „articol sanitar”. Ca să faci Nr. 1 cu succes, trebuie ori să te ridici pe vârfuri, ori să faci cumva cu boltă. La două străzi mai încolo, mai spre Rosetti, o terasă de fițe-n fund de curte. Toaletele sunt la subsol, ca să ajungi acolo cobori o scară în spirală. Ca într-o cochilie, spațiul se îngustează pe măsură ce înaintezi. Dau în două bude minuscule. N-am mâncat mult, dar fac eforturi să intru tot şi să închid şi uşa. Ce mi-au pus ăştia în bere? Şi ce naiba caut în căsuţa păpuşilor?


Tramvaiul 21, undeva la prânz, aproape gol. Nu-i cald, dar şinele-s topite, sunt două macaroane sleite pe care dorinţa de a ajunge mai repede numită tramvai abia se târăşte. Doi rockerași pe scaune faţă-n faţă. Ăla mai tuns face „ca stadionu´” -  gâjâie, sau cum ar zice studenţii la actorie pe „șoaptă timbrată” în încercarea palidă de a imita peluza: Hhhhhhhh… Să moară borceaaaa de supărareee… că steaua e-n finala mareeee… hhhhhhh…!, apoi trage răutăcios cu ochiul la celălalt care butona iritat un telefon şi care evident, ideologic vorbind, era câine dintr-ăla care sare ooo. Ridică într-un final ochii din telefon şi îl întreabă pe amicul lui care hhhhhhh în continuare: Auzi, mă, cum se scrie iore? Stadionu´ de colo: Ce, mă? Hhhhh… Amicul insistă: Iore, mă, parcu´ iore, cum se scrie?


Oficiul Poştal nr. 38, vis-à-vis de Bucur Obor. Intru spăşit în această subsidiară a Poştei Române, Muzeul Scârbei Triste. Tejgheaua înaltă, ca pisoarele de la Argentin. Dincolo de ea, mâhnite şi roase de lehamite, trei doamne stau pe cur. Mă apropii timid de una dintre ele: Bună ziua, aş dori să trimit o carte în provincie. Răspunsul doamnei vine prompt, serviabil şi eficient: Aşa, şi?!

4 comments:

  1. asta cu facebooku am patit-o si eu, in momentul ala vizualizam in capul meu toate pozele de profile alea fiecarui japonez adaugat ca sa imi dau seama cine e :))

    ReplyDelete
  2. mica-i lumea feisbucului...

    ReplyDelete
  3. Ehee,unde-s Blanarii in Japonia? Sa-mi mai treaca dorul..

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate