cipangu

Tuesday, August 23, 2011

Moartea ca un motan vagabond

Când eram mic, mă uitam la desene animate cu gura căscată. Era ceva magic în televizor care mă făcea să mă rup total de realitate şi să rămân aşa, uitând să mai închid gura. Mi s-a tot spus că ce-i în televizor nu-i real şi aproape că ajunsesem să cred, până când, la examenul de la UNATC, „tanti de la desene animate” era acolo, în comisie.

Patru ani, doamna Profesor Viorica Bucur m-a făcut să-mi retrăiesc la fiecare curs copilăria. Ne vorbea despre alte imagini mişcătoare, despre alte lumini şi alte umbre, dar eu ascultam la fel, cu gura căscată, ca la „gala desenului animat”.

A fost printre puţinii profesori pe care i-am simţit uneori ca pe nişte părinţi, alteori ca pe nişte prieteni, dar îi voi respecta întotdeauna ca pe nişte dascăli.  

Ultima oară ne-am întâlnit în mai, (acum trei luni, încă nu-mi vine să cred) la MNAC, la un eveniment PechaKucha, unde am avut şi eu o prezentare a cărţii. Cum nu sunt un vorbitor de meserie în faţa mulţimii, ieşisem pe culoar să-mi mai înghit în sec din emoţii. Uşa liftului se deschide, şi apare doamna Profesor. Sincer, m-am mirat că mă mai recunoaşte (am terminat de vreo şase ani) şi am întrebat-o ce face la MNAC, a venit la PechaKucha? Doamna Bucur a scos din geantă vreo patru exemplare din carte şi mi-a zis: „Pai tinere bavarez, credeai că scapi fără un autograf?” Na, mai stăpâneşte-ţi emoţiile dacă poţi …

Era neschimbată. Aceeaşi „tanti de la televizor”, acelaşi profesor de istoria filmului universal, acelaşi om tânăr în vervă, cu acelaşi ochi critic şi lucid, întotdeauna cu un comentariu bine ţintit, cu aceeaşi năstruşnicie în verb. N-a lăsat nimic să-i trădeze „punctul fără de întoarcere”, trecerea în actul trei.

Oamenii cu adevărat mari se retrag în tăcere. Pancreasul doamnei Bucur nu s-a lăfăit în prima pagină. E o diferenţă fundamentală între un om mare şi o purcica celebră care îşi trâmbiţă eventraţia de la Viena în toată media. Doamna Profesor nu şi-a dat chiloţii jos în direct, nu s-a tăiat cu săbii în centrul oraşului, nu a cununat nicio minoră drapată în haur, n-a făcut emisiuni în care să-l invite pe „prietenul meu, Adrian Minune”. 

Oamenii cu adevărat mari se retrag în tăcere şi nu se agaţă de cortină. Când moartea ca un motan vagabond îi fixează cu privirea, îşi ridică pleoapa cu o mustaţă, îşi închid celălalt ochi şi îi urmăresc ca printr-o lunetă, oamenii mari nu arată că le e frică. Ridică din umeri a nepăsare, se leagă la ochi cu o eşarfă şi aşteaptă demni, cu mâinile la spate. Ghearele ies din pernuţe 1, 2, 3… GALA DESENULUI ANIMAT… 4... 5… 6… Poziţie de atac! Coada se zbârleşte ca un fitil… Explozie! Rubrica alcătuită de Viorica Bucur s-a terminat. Rămâneţi pe recepţie. La televizor începe Mizeria Show. Puteţi schimba canalul, nu-i nicio problemă, mai e puţin şi o să fie peste tot. 


2 comments:

  1. Vreme de douăzeci de ani nu s-a găsit măcar o jumătate de oră - pe niciun post de televiziune din România - pentru o emisiune a Vioricăi Bucur.

    Nu ştiu exact despre ce vă vorbea la curs, dar eu ţin minte şi primele ediţii ale Galei, când aceasta se adresa mai mult celor-mari-rămaşi-copii, fie ei autori sau privitori...

    Am făcut o emisiune cu domnia sa despre desenele animate, şi am pus la cale atunci un proiect care nu s-a mai făcut (ghici de ce) despre sunetul filmelor de-a lungul vremii (e vorba despre emisiuni radiofonice): nu (doar) muzica fiind cea studiată aici. Până la urmă nu s-a mai studiat nimic (şi parcă văd că apare exact ideea aceasta fuşărită de vreun... sau de vreo...)

    Mulţumesc pentru rândurile luminoase despre Viorica Bucur. Chiar am zâmbit (parcă-i şi aud vocea inconfundabilă) când am citit "tinere bavarez".

    ReplyDelete
  2. Sora mea e la UNATC, imagine film. Cateodata o invidiez, mi se pare ca traieste intr-o lume de poveste :) Asa ca, desi stangaci, pot ghici ce privilegiu trebuie sa fie sa-ti iasa asemenea oameni in cale ^^

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate