cipangu

Tuesday, November 15, 2011

Mi-e dor de Tanti Neti

Japonezii nu-și bat copiii. Mai mult, dacă îți atingi copilul din dotare în public, riști ca din spirit civic să-ți cheme cineva un fel de Poliția Animalelor, dar pentru bestiile alea mici care nu te-ascultă. Ceea ce e nedrept, atâta vreme cât nu există nicio poliție unde să suni când fi-tu nu mănâncă tot, nu vine când îl chemi, nu se duce unde îl trimiți și nu tace când te doare capul. Mi-e dor de Tanti Neti.

Tanti Neti m-a bătut într-o zi de m-a uscat, dar până acolo mai e. Adică mai trebuie să zic eu una alta. Mai întâi, despre mine. Când eram copil, am mâncat bătaie de la mama în fiecare zi. Rar se întâmpla să vină seara și să nu o iau și atunci erau două variante: ori făceam ceva până în ora de culcare, ori se descoperea ceva ce făcusem mai de mult și atunci o încasam cumulativ. Vara îmi era ceva mai greu, pentru că este anotimpul în care părinții sunt înconjurați de o mulțime de elemente ajutătoare ca mătura, aracii de la roșii, dar mai ales nuielele de dud care pe lângă proprietatea de se rupe cu o singură mână (cealaltă fiind ocupată cu ținutul) și a se jumuli aproape instantaneu de frunze, mai au o inteligență vegetală aparte. Toate îmi rețineau de fiecare dată forma, pardon, curului și se lipeau de el cu o tandrețe greu de uitat.

În timp dobândisem o viteză de retragere considerabilă și atunci mama a fost nevoie să regândească puțin atacul: nu se obosea să mă mai alerge, dădea după mine cam cu ce îi era la îndemână. Într-o zi mi-am ales destul de prost momentul să o enervez: toca vinetele pentru salată cu o chestie de lemn. De atunci am fost nevoit să-mi dezvolt o tehnică de eschive rapide care mi-a mai salvat pielea o perioadă. A fost nevoie să trec prin toată această lungă introducere, ca să fie foarte clar că pledez pentru bătaie în cunoștință de cauză. Singurul regret este că nu am mâncat bătaie pe cât aș fi meritat.

Tanti Neti era mama unei colege de serviciu de-a mamei pe care, pentru că era asistentă șefă și mama doar asistentă, eu o poreclisem Directoarea. Și pentru că a fost întotdeauna pentru mama ca o soră, nu greșesc cu nimic dacă spun că Tanti Neti mi-a fost un fel de a treia bunică. Verile erau lungi și dudul chelea destul de rapid de nuiele, așa că uneori în vacanțe, mama mă trimitea la Sinaia, acasă la Tanti Neti, că-i aerul tare și poate îmi mai mănâncă din energie. 

Într-o zi, mă apucase zbenguiala cam pe la ora somnului de prânz și după două avertismente și un foc în aer, Tanti Neti a venit din camera cealaltă să-mi redefinească puțin umorul. Trebuie să spun că Tanti Neti nu era tocmai suplă și bazându-mă pe asta, m-am gândit că fuga în jurul mesei cu variațiuni gen trecut pe dedesubt ca Charlie Chaplin ar fi o glumă bună. M-a lăsat să bag vreo două ture cât să-mi pierd puțin suflul și să mă inducă în eroarea că nu s-ar putea mișca mai repede de atât. Am plusat. Greșeală fatală. Kilogramele lui Tanti Neti, or fi fost ele multe, dar erau unul mai sprinten ca altul. Când am încercat să fac figura aia ca toreadorul care se ferește în ultimul moment și stă neclintit în timp ce tonele de furie trec milimetric pe lângă el, Tanti Neti a făcut o fandare laterală și m-a înșfăcat de ceafă. N-a strigat nimeni ole. Apoi ca un dansator din Bistrița Năsăud care-și pocnește călcâiele, și-a săltat voinicește piciorul și s-a descălțat de papuc instantaneu, că doar nu era să mă bată cu mâna goală. Folosirea uneltelor și gândirea abstractă e ceea ce ne deosebește, nu-i așa, de primatele subumane.

După o vreme am renunțat să mă mai zbat, mi-am seama că avea o țintă precisă pe care nu o putea atinge dacă eu mă mișcam aiurea. Când a obosit, a schimbat mâna. Pe scurt, Tanti Neti, m-a bătut regește. Soțul ei fusese șoferul Regelui Mihai, ştia mersul treburilor pe la curte şi probabil asta ar fi singura explicaţie. M-am gândit la un moment dat să-i spun că pe bunicul meu l-au declarat comuniștii chiabur și i-au luat tot, deci cumva suntem de aceeași parte, ar fi păcat să ne batem între noi, dușmanii poporului. Ne putem retrage undeva în munți, unde să mă învețe să deprind și eu arta mânuirii papucului cu atâta dibăcie. Dar Tanti Neti s-a retras lipăind din papuci în cameră cealaltă, lăsându-mă și pe mine să mă târăsc în pat întru binecuvântarea somnului de după amiază.

Dacă acțiunea s-ar fi petrecut în zilele noastre și i-aș fi zis maică-mii că am luat bătaie, mama ar fi dat-o în judecată și ar fi avut cu siguranță și probe video. Atunci, dacă ar fi aflat că am încasat-o, ar fi zis: Ce?! Ai supărat-o pe Tanti Neti?! Și mi-aș mai fi luat-o o dată.

Copiii sunt, prin definiție, compuși instabili. De aceea, din când în când, trebuie să li se reașeze moleculele din părțile moi ca să-şi reconsidere puțin poziția în univers. Altfel, se vor așeza întotdeauna în centru. În capul mesei și în fruntea haitei. Urlă, dau din picior, pufnesc și vor. Copiii de aici trebuie aduși de la stadiul în care mersul la Disneyland este un drept, la nivelul de înțelegere al faptului că să adormi fără să hâcâi, cu curul neînvineţit după ce ai mâncat tot din farfurie, e un privilegiu. După o cură de papuc, copiii devin mai maleabili.

De câțiva ani buni, Tanti Neti s-a retras câteva etaje mai sus și mi-o închipui acum ca pe un înger blând cu două aripi mari de papuci de casă. Pentru că nu m-am oprit din făcut tâmpenii, mă rog uneori să apară și să-mi mai croiască două, să-mi readucă puțin mințile de pe unde rătăcesc. Eu ca eu, dar la dracii ăștia mici de aici, cât ar avea de lucru... Eu să-i țin și ea să le dea.

Mi-e dor de Tanti Neti.

6 comments:

  1. :)) excelent scris. Pacat de puradeii din zilele noastre ca nu mai au matusi/bunici la tara si tanti Neti pe la munte. Astea erau chestiile care fac copilaria nemuritoare!

    ReplyDelete
  2. Asa zici tu Giogi-San?! Asa credeam si eu, ca fara pojar si fara bataie nu se poate.

    Timpul si un coleg mi-au demonstrat ca se poate si e mai frumos.

    Iti trebuie insa o minte odihnita si un pic de dibacie si un car de dragoste.

    Pentru ai mei era prea tarziu. Avusesera parte si de bataie si de bolile copilariei.

    Imi pare rau ca pe-atunci nu aveam mintea odihnita.

    ReplyDelete
  3. Educatia data copiilor din Japonia nu prea difera de cea data copiilor din Romania, nici atunci si nici acum. Iar vremea cand "bataia e rupta din Rai" a apus demult. Si eu am incasat-o sistematic, dar nu pot spune ca acum la maturitate sunt un om mai bun tocmai datorita acelor momente. Pe vremea noastra Disney era la tara la bunici si era un must have... mai mult fortat de imprejurari, tinand cont ca vacanta de vara era interminabila. Aici in Japonia parintii sunt destul de ocupati, iar cand au cateva zile libere e normal, zic eu, sa si-l petreaca cu odraslele. Dar mai vorbim cand vei avea si tu copii... Sunt tare curioasa cum vei proceda...

    ReplyDelete
  4. la noi lucrurile decurgeau in felul urmator: eu si frate-meu ne luam la bataie (destul de des si din absolut orice motiv); bineinteles ca eu o incasam invariabil, dar nu ma puteam lasa asa, cu una cu doua, astfel incat apelam la o autoritate superioara: incepeam sa urlu ca din gura de sarpe, maica-mea se trezea din somnul de dupa-amiaza :) si incepea sa ne fugareasca pe amandoi in jurul mesei, impartind palme la intamplare, asa ca o incasa si el pana la urma. :) acuma cine stie, poate ca daca nu ar fi fost acele batai dese cu frate-meu, nu as fi aflat ca exista si alte mijloace decat confruntarea directa, pentru a-ti impune personalitatea si a ajunge la ceea ce vrei. :)

    ReplyDelete
  5. Educatia copiilor in Japonia, de catre parinti japonezi se deosebeste prin foarte multe aspecte fata de educatia copiilor in Romania.
    Intocmai cum Japonia se deosebeste de Romania tot prin numeroasele diferente, si aici as putea sa-ti insir cateva: diferentele culturale, societatatea japoneza care sustine lipsa independentei, ierarhizarea in masa (nu degeaba sunt termenii de oneesan, oniisan, sempai, kohai), limba japoneza cu exprimarea ei ambigua, propozitiile indirecte, verbele impersonale, termenii onorifici. Faptul ca nu isi exprima dorintele in mod direct, si aici imi amintesc un pasaj din carte, nu pot reda un citat exact, spun din memorie: "exista o stare de foame in legatura cu mine". Japonezii nu stiu sa spuna "nu" si toate astea reflectandu-se in educatia odraslelor.
    Am lasat in finalul mesajului ceea ce mie imi pare elementar nu doar in educarea copiilor ci in relatiile cu ceilalti: comunicarea sau, mai bine zis, lipsa ei in familiile bastinase.

    Si nu, nu cred ca "baiata este rupta din rai".

    ReplyDelete
  6. Foarte frumos redate amintirile tale.

    Personal, nu sunt adepta bataii. Gasesc ca este o comoditate care exprima lipsa argumentelor. In copilarie, am insata palme repezi dar blande de la mama dar tata m-a batut de doua ori(meritat) dar bine! Cu acele ocazii am invatat ce inseamna punctualitatea (tin minte si azi si ma enerveaza cand nu a intalnesc la altii) si ca lucrurile trebuie rezolvate toate, pe rand, chiar daca nu ne plac. Concluzionez ca, folosita cu masura, foarte rar si insotita de explicatii, poate avea uneori si un rol benefic. Dar asta mai depinde si d epersonalitatea copiilor pentru ca am vazut unii pe care poti sa ii bati cat vrei si nu vei obtine nimic.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate