cipangu

Friday, May 18, 2012

(I) 28, 3, 4

Am huzurit cât am huzurit, v-am păcălit cu texte mai vechi, dar nu pot chiuli la infinit de la scris. Mai ales că gata, sunt din nou în Japonia. Ca întotdeauna, timpul petrecut în țară trece halucinant de repede. Rămân întotdeauna oameni cu care m-am văzut prea puțin, oameni cu care nu am apucat să mă văd deloc, cuvinte nerostite, probleme care nu și-au găsit rezolvarea, cărți și amintiri care n-au mai avut loc în bagaj. Fiecare întoarcere în țară mă îmbogățește substanțial. Pentru cei cărora le-au sclipit ochii și au auzit clinchetul unei case de marcat care scoate tăvița cu bani ca pe o limbă obraznică, trebuie să precizez că nu-i vorba de bani. Câștigul ultimei întoarceri a fost că, și de data asta, am cunoscut niște oameni vii și frumoși, pe mâna cărora îmi pot lăsa liniștit casa (munții, dealurile și marea), oriunde mă voi duce de acum înainte.



Spre rușinea mea, prima oară în Cluj. Încă un lucru pe care îmi pare rău că nu l-am făcut cu niște mulți ani în urmă. Ca atare, primul drum înainte de orice altă destinație trebuie să treacă prin Vărzărie. It´s a must. Ba nu, it´s a musai. Pentru că indiferent de ce scrie în meniurile altor restaurante, Varza à la Cluj nu se mănâncă decât în Cluj, așa cum Gioconda nu poate fi văzută decât în Louvre.

Oraș cosmopolit. Pe bune. A trebuit să întreb de trei ori cum se ajunge în Vărzărie. Primul răspuns a fost: Nu știu, sunt francez. Al doilea (cineva care împărțea flyere la un live de jazz): Nu știu, nu sunt din Cluj. Al treilea om pe care l-am întrebat s-a întors regulamentar la dreapta și mi-a zis: Aici e, ești exact în fața Vărzăriei

Dacă ar fi să luăm în calcul calmul, relaxarea și, de ce nu, politețea, prin comparație cu Bucureștiul (asta e, am boala comparațiilor), Clujul mi s-a părut unul dintre cele mai japoneze orașe din România. Dacă mă voi întoarce în România și Bucureștiul va fi declarat oficial Cetatea de Scaun de Piele de Bemveu cu Număr de Bg (deocamdată e oraș candidat), am ca variante de back-up Timișoara, Cluj sau o colibă din crengi undeva în munți.

Întâlnirea de la JapanPlay Transylvania s-a numit conferință, deși am insistat să-i spună altfel că doar nu sunt Stephen Hawking. Pe undeva, bine că n-am fost, sala în care a avut loc era undeva la etajul trei al Casei de Cultură, ocazie cu care mulțumesc încă o dată celor prezenți pentru efortul depus. Când cineva urcă trei etaje pe scări pentru tine, înseamnă ceva. Dacă vreodată mă voi retrage în vârful unui deal pe post de fool on the hill, sunt curios câți vor mai ajunge.

Din motive asupra cărora nu mai insist aici, cărțile care ar fi trebuit să ajungă la eveniment s-au rătăcit pe drum. Insist însă în a-mi cere scuze pentru cei care ar fi dorit să le cumpere atunci și n-au avut de unde. Mulțumesc încă o dată celor care s-au dus până la Cărturești și Humanitas și au venit cu exemplarul înapoi la Casa de Cultură pentru un autograf. Înseamnă foarte mult pentru mine.

Pentru o prima ediție, pot spune despre Japan Play Transylvania fără să greșesc că fost un succes. Dacă ar fi să-l rezum în câteva cuvinte, acestea ar fi: entuziasm de 20 de ani în formă pură. În concluzie, n-are voie să se oprească aici. Pentru mine, dintr-un motiv cât se poate de egoist: e un motiv foarte serios să revin la Cluj. 
(va urma)

No comments:

Post a Comment

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate