cipangu

Tuesday, June 26, 2012

Fug femelele (I)

(partea I)
Era neagră ca amărăciunea, căci asta însemna în aramaică numele ei. Dimineţile o găseau cu capul greu pe pieptul meu, înălța privirea către mine și ochii ei de onix scânteiau pe sub genele lungi și negre. Apoi căsca suflându-mi în față o boare de aer cald și puturos. Mai clefăia de câteva ori, apoi se ridica în patru labe și se întindea tacticos, înainte și înapoi. La întinsul de dinapoi, scăpa mai totdeauna și câte un vânt care mă trezea de tot. O chema Mara, era dog german și într-o noapte a fugit de acasă. În anul acela m-au părăsit trei femele.


Prima era om şi și-a făcut bagajele încă de dimineață, că așa se încep toate treburile serioase. Au rămas în urmă jumătate de șifonier, jumătate de etajeră de la baie și-un câine: Mara. Așa am ajuns eu, student la vremea aceea, să cresc singur (că numai eu știu cât m-am chinuit…), ditamai dogul german. Desigur, trebuie să fi fost un crescător și educator de câini lamentabil, dacă Mara și-a luat lumea-n cap și a fugit mâncând pământul în puterea nopții. Acum, după atâția ani înțeleg într-un final unde am greșit.

Câinele e ca un homosexual, dar cu păr pe el. Pe lângă mâncare (gătită sau solidă), trebuie hrănit cu foarte multă atenţie. E, dacă vreţi, ca un copil cu coadă: are nevoie să petreci foarte mult timp cu el, nu să-l scoţi doar dimineaţa şi seara să se ciucească pe la tufişuri, nu, trebuie să fii acolo tot timpul, să te ştie el chinuit pe un scaun cât doarme lăţit în fotoliu sau pe tot patul.

Cum am zis, eram student. Locuiam singur şi când nu lucram, mai ajungeam și la cursuri, dar în niciun caz nu ratam seminariile şi dezbaterile din Club A, care se întindeau până târziu. Când ajungeam acasă (părinte alcoolic şi denaturat), găseam isprăvile Marei şi mă luam cu mâinile de cap. Ca să se răzbune, femeile te înşeală. Câinii se cacă în pat. Mi-e greu să mă pronunţ dacă invers ar fi mai suportabil.

Dacă nu făcea în pat, sigur găseam ceva pe hol. Oricum, într-o zi cu digestie normală, umplea balconul şi dacă vi se pare puţin lucru, mai trebuie să zic că balconul meu avea cam doi metri juma pe vreo nouă, cam cât trei garsoniere din Tokyo. Sau rodea cărţile, papucii şi colecţia Playboy. Sau deschidea uşa la bucătărie, dulapul cu mirodenii şi se dădea de-a dura în făină bălită până când ajungea din dog german negru să aibă țurțuri la bot ca schnauzerii albinoși.

Într-o seară am venit mai devreme, cu mai puţine beri în nas şi frământat de grija ce cărţi a mai ros căţeaua mea. Apartamentul arăta în regulă, doar pe balcon, câteva plăcinte ici și colo. Un bun stăpân de animale scurmă-n rahatul câinelui să cerceteze universul. Eu nu, doar când am vrut să-l iau pe făraş, am văzut că se cam lipea de mătură şi nu se ducea ca pucul la hochei. Moale.

Şi dacă tot venisem devreme şi simţeam cum înmugureşte în mine un sâmbure de responsabilitate, mi-am adus aminte de abc-ul dresajului, cum să-ţi înveţi câinele să facă afară. Sau mă rog, într-un loc în care vrei tu: în pălăria magicianului care a dispărut cu prietena ta în dulap şi n-a mai ieşit vreo trei ore, în urna de vot sau în ventilatorul parlamentului.

Regula e simplă: ca un câine să facă nr. 2 într-un loc geometric al punctelor egal depărtate de pat, cameră sau hol, este ca el să recunoască în acel loc mirosul propriului produs. Deci primul pas în a-l învăţa să facă afară, era să depun solemn, cu mâna la inimă, câteva mostre în curtea din spatele blocului. Nu de luni, nu de mâine, de acum! Încarc un făraş zdravăn şi cu nasul într-o parte o pornesc pe hol spre ieşire, când îmi aduc aminte că afară plouă, unde naiba ies eu pe vremea asta, să nu dai afară un câine, dar un făraş cu rahat de câine…

O cârmesc spre bucătărie şi-mi zic: ce rost are să mă duc până jos, să mă şi plouă, tot stau la etajul doi, cu puţină concentrare, pot să trimit plăcinta fix în spaţiul verde din spatele blocului. Bun. Deschid binişor fereastra, calculez şi-i fac vânt. Balistica de acasă nu se potriveşte cu aia din târg. Ce nu luasem eu în calcul e că aderenţa diareii câineşti la făraş creşte exponenţial odată cu scăderea consistenţei. Ştiinţific spus, nu´ș ce dracu´ mâncase în lipsa mea.

Aşa se face că nu s-a desprins de făraş la primul zvâc înainte, ci la cursa de întoarcere. Aud un zgomot sec şi mă uit în jos: un kil de căcat şi mai bine, calitate superioară prima lux a-ntâia, aterizase ca Nadia Comăneci, fără ezitare, pe pervazul şi tocul ferestrei de la etajul unu, unde vecina gătea de zor cu geamul deschis.
(va urma)

4 comments:

  1. hah. asta imi aduce aminte de punga cu supa de varza cu ciolan care a zburat in palaria directorului de la scoala generala unde invatam. Acu, probabil o fi fost karma...ca nu am vrut sa lovesc oala cu piciorul sa se verse pe jos - dar ma alerga frac-miu sa ma bata. Iar oala era pe jos caci stim ca in comunism iarna cel mai bun frigider era balconul. Culmea e ca nici n-am vrut sa i-o arunc in cap, dar pana la baie era drum mai lung decat punga comunista cu gauri peste balustrada. Deci pana la urma...a fost doar o coincidenta. De ce mama naibii mergea acasa la ora aia?

    ReplyDelete
  2. @io-n Dushu Tau!
    Să strici tu bunătate de supă de varză cu ciolan pe pălăria directorului... S-a dus cu ciolan cu tot?

    ReplyDelete
  3. :)) ciolanul cre' ca fuse mai greu si n-a iesit din oala :)) da varza si zama destula :))

    ReplyDelete
  4. ma doare burta cat am ras..... pt mine e mai usor de inteles....vaai..tre sa ii dau link-ul si lui Andone

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate