cipangu

Friday, June 15, 2012

Luciola cruciata

Aseară am fost să văd licuricii din Ogawa. În fiecare an, pe la mijlocul lui iunie, oamenii de la noi din oraș, din Ito, merg puțin spre sudul peninsulei, în parcul Takegasawa să vadă scânteile reci cum își caută arzând de dor, perechea.


Din parcare de la Izuogawa urci într-un microbuz și arunci în găletușa legată de bară o monedă de 100 de yeni. Când un călător pune un pas în prag, mătură scaunele cu ochii mici  și nu găsește nici un loc liber, mașina pleacă. Nu merge mult, doar până-n deal de unde o iei pe jos cu băgare de seama că-i întuneric tare. Intri în parc și mergi pe aleile de pietriș  pe fascicule triunghiulare de lumină roșie, lăptoasă, ca de cameră obscură. Oamenii vorbesc în șoaptă, de parcă vocile lor ar face dintr-o dată lumină și ar speria licuricimea. Numai copiii știu, în înțelepciunea lor, că vorbele nu fac întotdeauna lumină și nici șoaptele nu cheamă de fiecare dată întunericul.

Ajungi la heleșteu și aștepți. Din pădure țâșnesc dâre subțiri, cât sămânța de căpșună, care mâzgălesc pe limba lor slove de nedeslușit. Iazul, scrib de nădejde, transcrie întocmai, fără să scape o virgulă, pâlpâirea din cer. Oamenii nu pricep o iotă din zbenguiala de hieroglife, dar simt cumva că sunt împăcați. Stau așa cu ochii pierduți în cioburile de lună, în pulberea de stele care se scutură din copaci și pândesc în tăcere puii de comete fără de coadă. E liniște.

La ieșirea din parc, fiecare pereche primește câte un lampion alb, atârnat în vârf de undiță, să le lumineze pașii către vale. Mașina îi așteaptă ceva mai încolo, i-a păcălit să-i scoată din case și să-i pună la mers. Când ochii abia li se obișnuiseră cu nelumina, după cotul râului o răsplată orbitoare îi așteaptă. Tăieței prăjiți, frigărui de pui, bere aurie cu guler alb și bunătățile locului. Și-am râs și-am petrecut, cum se cade la o nuntă mare de licurici. 

*****

Aseară am fost să văd licuricii din Ogawa. Acum 22 de ani, pe la mijlocul lui iunie, au venit licuricii la noi, în București. Mintea orașului era în beznă și ei s-au împerecheat ca animalele cu cine au apucat. De ochii lumii, Iliescu luase democrația copil de suflet pe când comunismul încă îl sugea mușcându-l de țâță. N-o avea la inimă, așa că le-a dat-o la mineri s-o fută, s-o joace-n picioare, s-o croiască pe-ndelete cu bâtele, să-i bage mințile în cap. Nici azi nu s-a oprit din rânjit.

Din fericire, acum 22 de ani am scăpat nebătut, nescuipat și necălcat cu bocancul pe cap. Eram în clasa a noua, la Mihai Viteazu. Au intrat și la noi în liceu, ca să stârpească pesemne intelectualii de mici. Câteva profesoare ceva mai bărbate decât bărbații le-au spus că după-amiaza nu sunt decât elevii din clasele mici, care n-au apucat să fie infectați de golănie. N-au ce bate de noi, să-și vadă de drum. Am scăpat și mai târziu, la Piața Obor (până acolo ajunseseră), trecând printre ei cu pletele îndesate sub guler.

Aseară am fost să văd licuricii din Ogawa.

http://sp.izuhapi.net/special/season/06hotaru/img/main_photo.jpg


No comments:

Post a Comment

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate