cipangu

Sunday, June 10, 2012

Prietenii mei iau masa în oraș

Aș fi vrut, dacă se putea, să-i iau cu mine. Dar ei au rămas acolo unde s-au născut, muncesc, își văd de viața lor, se duc la film sau la teatru, citesc cărți, bloguri și știri, ies la băut sâmbătă seara, dau o fugă la munte în week-end. Uneori prietenii mei mănâncă în oraș.

Ca de obicei, comandă meniul România, tacâm complet, o mâncare cu influențe, cu personalitate, nu foarte rafinată și nici din cale afară de sănătoasă (cade cam greu și dă indigestii), dar savuroasă și mereu surprinzătoare.

Chelnerii iau comanda țâfnoși, se mișcă bombănind printre mese și se ciocnesc de clienți fără să-și ceară scuze. O aduc, o trântesc în silă pe masă și la nota de plată, îi jupoaie de bani. Uneori se împiedică și le-o varsă în cap, sau în poală, pe unde nimeresc. Și tot ei înjură. E știut faptul că la bucătărie se întâmplă lucruri îngrozitoare: în cârdășie cu ospătarii, bucătarii fură la gramaj, scuipă în mâncare și fac și alte mizerii. Asta e, ce să-i faci…

Chiar dacă prietenii mei mănâncă afară - la terasă, sau înăuntru, mai totdeauna apar niște ciori care li se cacă în mâncare. Ciori comune, precum Corvus corone cornix (sau cioara grivă) dar și Corvus Frugileus (zisă și cioara de semănătură) sau Corvus Corax. Pentru că ele coboară din copaci, li se mai spune simplu, ciori coborâte. ONG-urile spun că demult, când păsările au migrat pe teritoriul actual au fost vânate și li s-a interzis accesul la cultură, de aceea e absolut firesc să reacționeze așa. Tot ONG-urile susțin că aceste înaripate pot fi integrate (cu fonduri europene) și numai prin schimbarea mentalității celorlalți. Uneori, ciorile spurcă până și farfuriile oengiștilor, dar aceștia rămân, cel puțin public și doar pe foarte mulți bani, neclintiți în convingerea lor că ciorile au un fond bun și continuă să mănânce rahat amestecat cu mâncare. Sunt open-minded.

Prietenii mei? Unii dintre ei dau pur și simplu farfuria mânjită de fecale de ciori la o parte și caută alt restaurant. O bursă, un master... Alții dau la o parte doar rahatul și încearcă să se bucure de partea bună și neatinsă care a mai rămas, de atmosferă, de discuțiile de la masă. Alții continuă să mănânce pur și simplu, spunând, cu gura plină: hai, că nu-i chiar așa…

Ospătarii sunt amabili doar o dată la patru ani, când prietenii mei îi schimbă între ei. Atunci se aleg ospătarii, bucătarii și șeful de sală. Se poartă un pic mai bine câteva zile, le culeg scamele de pe umeri, le cântă la ureche, apoi revin la servirea de dinainte. Îmi pare rău pentru prietenii mei, îmi pare rău că nu-i pot ajuta, că nu se pot ajuta. Ridică neputincioși din umeri și zic: asta e, ce să-i faci?

Și nu știu cum să fac să le aduc aminte că la restaurantul ăla cu maidanezi și cu ciori, cu chelneri hoți și mârlani, la care mănâncă în fiecare zi aceeași mâncare care le stă în gât, ei, prietenii mei, ei sunt de fapt proprietari. 


1 comment:

  1. Colonelul SandersJune 11, 2012 at 5:18 PM

    Suntem proprietari, dar nu gasesc solutia si cred ca totul se reduce la ele (ciorile) sau noi (oamenii). Vanatoarea este o solutie, dar nu este corecta politic, drepturile animalelor ar fi incalcate. Noi sa plecam? este solutia (cealalta) cea mai avantajoasa pentru noi, dar oare si pentru proprietatea in sine? aici e dilema unor proprietari ceva mai sentimentali. Scot din discutie pe acei proprietari care baga mereu gunoiul sub pres sau scutura covorul la geam intr-o zi vantoasa. Iar despre cei care fac bani din protejarea ciorilor, numai de bine. Luam arme sau vize?

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate