cipangu

Tuesday, June 12, 2012

Pureibōi

“Never open a book with the weather” zice prima regulă a lui Elmore Leonard. Și aș fi început cu orice altceva, pe cuvânt, dar n-am cum să nu zic pe ce ploaie de gheață zbiciută de vânt m-am dus eu la cea mai apropiată băcănie să-mi cumpăr prima oară Playboy-ul japonez. Vreme dintr-aia de nu-ți vine să dai afară din buzunare mâinile înfipte până la cot nici dacă te sună femeia hipergeloasă. Nu-i cazul în Japonia, să fim serioși, că doar nu de nebun m-am mutat aici.

În băcănie, la zona cu presă, ca vitele la staul, doi-trei băieți cu geanta pe umăr rumegă de-a-n picioarelea filă cu filă benzi desenate. Norocul meu, termină repede, pun la loc și merg grăbiți acasă, să zică lumea că-i așteaptă și pe ei cineva. Sar peste glossy, manga și scandaluri și mă duc direct la capăt de raft, la „țiplate”. Lolite… nu, neveste… nu, coapte… nu, răscoapte… nu, hopa, ceva între lolite și neveste, revista Yangu Animaru (young animal) dar Playboy nicăieri.

Fac cale-ntoarsă la scandaluri și după ce scanez tot raftul (cu tot cu pokemoni și saylormoone) ochii mi se umezesc și strepezesc deopotrivă: coperta Playboy, dar toată roz, ca un bichon de pițipoancă, ba nu, hai să nu fiu prozaic, roz ca sakura în floare. Roz și costumul de baie plus pantofii pufoșeniei de cover girl, roz și titlurile, dar de departe cel mai roz, logo-ul cu caractere dodoloațe: プレイボーイ, adica Pureibōi.



Primul pictorial, într-un costum de baie roșu cu buline albe, domnișoara Suzuki, de-o seamă cu ultima revoluție română. Asta-i una dintre binefacerile țării lui Bukkake Vodă: amanta și mașina pot purta cu succes același nume, în acte, nu în alintături. Dacă ar avea manele, sigur ar fi una care să sune așa: Am Suzuki mititică/ Merge mult și nu se strică/ Faza e că pe vecină/ O cheamă ca pe mașină. Îmbulinata mai schimbă două trei costume de baie, dar nu-și denudează integral epiderma. Hm.

Epoca de aur a trupelor de fete. Cea mai de succes la ora actuală, cu nume de mitralieră - AKB48 are, cum îi spune și numele în caz că uită fanii, 48 de membre. Atât de la modă, încât oricare dintre ele ar poza în Playboy  înfofolită până la gât, tot se găsește cineva să doarmă cu ea sub pernă. Mai apare într-o poză în șort și sutien, privind tristă pe geam că nu n-a vrut nimeni să meargă la Paris cu ea, dar tot nu salvează pictorialul. 

Ei, și de-aici adio pagini lucioase, începe hârtia de ziar. Practic, dacă ai de frecat geamuri sau de absorbit lichide. E numărul din martie, se face un an de la cutremur, îl marchează și Playboy cu reportaje, anchete, tras la răspundere. În Ishinomaki, probabil cel mai grav afectat oraș, s-a adunat moloz cât într-o sută de ani. Per total, 22 de milioane de tone de moloz. Cam cât era cândva populația României.

Sport (baseball), un interviu cu domnișoara Suzuki de la început, în caz că ne era dor s-o vedem și mai îmbrăcată, reclame la Love Application pe Play Station 3, care vine cu lanternă specială pentru domni, să le lumineze nopțile și singurătățile și… nu-mi vine să cred… țâțe! În sfârșit! Primii sâni din Plaboy-ul japonez apar la pagina 54 și sunt ai unui bărbat care după ce a mâncat o lună la cantina Tanita a reușit să slăbească de la 136, 1 kg, la 135, 9 kg. Poate că nu-i mult, dar sânii lui sunt acum mai fermi și trec cu brio testul creionului.

Fotbal, reclame la matrimoniale, fotbal. Întrebări cărora nici adulții nu le pot răspunde: De ce japonezele zic înainte de orgasm Iku! Iku! (Mă duc, mă duc!)? Chiar, de ce? În engleză vin, în japoneză se duc, româncele, din pasiune pentru lucrul bine făcut și dus până la capăt, termină. 

Încă un pictorial - asistenta în latex, cu mănuși roșii de cauciuc care nu prevestesc nimic bun, sfaturi pentru burlaci (cum să-ți faci curat în cameră) iar reclame, iar fotbal, nu, așa nu se mai poate! Citesc Playboy-ul românesc de la primul număr, aveam colecție, am plâns când câinele mi-a ros numărul cu Cătălina Toma, am încălcat și regulile scrisului ca să vedeți ce vreme am înfruntat și ce așteptări îmi făcusem de la Playboy-ul japonez. Mă pregătisem sufletește în caz că ar fi arătat ca un Playboy american de prin ´70, dar să nu mi se arate nimic, nimic, asta e deja prea mult …

Arunc revista cât acolo și se deschide precum cartea sorții, cu trei pagini înainte de sfârșit, la ultimul pictorial. Sarada Maki. Crudă și albă, năucitor de goală, nu are decât 22 de ani, dar îmi pare un alt avatar al Dansatoarei din Izu, a lui Yasunari Kawabata: „… am simțit cum un val de apă curată îmi trece prin suflet și, respirând ușurat, am râs liniștit. E un copil! Doar un copil putea, încântat că ne-a văzut, să alerge complet dezbrăcat în plin soare și să ne facă semne stând în vârful picioarelor.”

Am ridicat revista încet, ca pe un pui de vrabie căzut din cuib, mi-am trecut mâna peste paginile lucioase ca să alung gândurile pripite cu care am pătat-o din nesăbuință. Playboy-ul japonez (care e de fapt Playboy weekly, un bastard pe care casa regală Playboy America nu-l recunoaște, am aflat asta mai târziu) - poate prea mult tease și prea puțin strip, dar o poveste despre mister în care el și ea se hârjonesc feciorelnic pe după copaci, se pierd în păduricea de bambuși și ce vor face acolo nu vom afla niciodată.

(Cum spuneam, mi s-a împlinit visul a milioane de femei, am apărut în Playboy. Ce-ați citit mai sus e articolul apărut în numărul din mai.)

2 comments:

  1. Trebuie să recunosc că întotdeaună mă surprinzi cu ceva şi pe zi ce trece să mă oftic şi mai tare că nu te-am recunoscut la Noaptea Japoneză în sala de kimono-uri, cu toate că mi-au urat "Căsnicie de piatră" în japoneză.. offf...

    ReplyDelete
  2. Ai avut curiozitatea să cauţi pe goagle imigiz Sarada Maki? Eu da. E crudă şi albă, dar aduce mai degrabă cu un maki sushi. :)

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate