cipangu

Tuesday, June 19, 2012

Şi la nunta ta, mi-a căzut faţá (Actul I)

Se spune că nu eşti fotograf adevărat dacă nu „faci” măcar o nuntă în viaţa ta. Aşa o fi, dar nici om nu mai eşti după aia. Pentru că dintre toate odioşeniile de obiceiuri nu există ceva mai traumatizant pe lume decât nunțile româneşti. Ba da, divorţurile româneşti.


Am mai scris pe tema asta şi iar o să sară lumea pe mine cu vai, cum poţi să zici aşa de tradiţie, n-ai fost la o nuntă adevărată, din munţi, unde trăiesc încă dacii liberi, mulg zimbri şi dorm pe piei de urs de cavernă, să vezi acolo tradiţii şi bun simţ. Nu n-am fost. Eu am fost la Constanţa.

Bloc de patru etaje, cartier de patru clase. Conform desfăşurătorului, mergem întâi la mire, să-l imortalizăm cum se pregăteşte pentru durerosul eveniment: cameramanul, fotograful principal și mandea, asistent de fotograf. Balustrada înfăşurată în tul până la etajul patru, să nu răcească, îmi aminteşte de bancul cu Bulă: - Bunică-mea se dă toată ziua pe balustradă, nu´ş-ce să mă mai fac cu ea, i-am pus şi sârmă ghimpată. - Şi asta o opreşte? - Nu, dar o încetineşte.



Camera lor, leagăn al iubirii! Toţi pereții sunt roşii, mai puţin ăla de la capul patului care era roz. Pe patul roşu se lăfăie între perne roşii un urs roşu pe care scrie te iubesc. Ursul ţine delicat în brâncuţe o pernuţă, cum altfel, roşie. Ca să fie şi puţin contrast, pe pat mai sunt două perne albe, una cu trandafiri roşii, iar cealaltă imprimată cu poza celor doi într-o ramă în formă de inimă.

Mă uit la portretul din inimă. El: un munte de om răbdător, zâmbind natural, ca unul cu pistolul la tâmplă. Ea: când a pictat-o pe carpeta vieţii, Dumnezeu i-a trasat buzele cu o pensulă dintr-un singur fir de păr - semn că-i femeie cu năframă, la locul ei, ascultătoare şi blajină, cum e elefantul în musth.

Încă n-a venit lumea, suntem doar noi, lăutarul, o mătuşă, un unchi care mănâncă seminţe şi un văr care ţine cutia de Sprite cu degetul mic ridicat, să bea mai cu distincţie. Lăutarul cântă ca întors cu cheia, mătuşa trage o bătută scurtă, apoi personajele dispar pe rând din sufragerie. Lăutarul rămâne singur în sufragerie hăulind şi trăgând acordeonul de foale.

Apar rudele, soacra mare, care lăcrimează puţin, luaţi, serviţi, hai, să ia şi fotografii, că dup-aia… Aduceţi un scaun, zice fotograful şef. Scaun? Păi, unde-l radem?  Se face un cerc şi văru´ cu degetul mic în sus îl bărbiereşte pe mire cu un cuţit de bucătărie. Aşa-i tradiţia, ceva frumos.

Tragem nişte detalii cu verighetele, pantofii şi costumul, invitaţia… O deschid și citesc. (Vă jur că în afară de numele lor şi alte date gen loc, dată, oră, n-am schimbat o virgulă.)

„Pe aripi de vis a ajuns la noi dragostea, am primit-o ca pe un dar sfânt şi aşa am ajuns să fim fericiţi. În prima zi a vieţii noastre împreună, noi, … şi … vom împărţi zâmbete şi stropi de fericire alături de părinţii noştri …  şi … ne vom da mâna sub pâlpâirea vie a celor care ne sunt naşi pe drumul vieţii …. Seara se va continua printre sclipiri de fericire, şampanie şi tort la restaurantul …. Când glasul iubiri se aude din sufletul nostru, trăim să fim fericiţi şi să dăruim fericire. Vă aşteptăm cu drag.”


Stropi de fericire… Pâlpâirea vie… Sclipiri de fericire… Glasul iubiri. „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.”

Ne deplasăm la naşi, să-i luăm cu lăutari (aşa-i tradiţia, ceva frumos) se încinge o horă scurtă, dar în vână, lângă bătătorul de covoare şi facem cale întoarsă la mire. Repejor, că mireasa şi-a făcut deja suava apariţie de la coafor şi bate din picior ca Bocănilă.

Mai multe rude, mai multe şanse de câştig. Luaţi, serviţi. Se dansează și bea. Se vorbeşte aleatoriu. Unchiu´ întreabă pe Cumnatu´ unde-s baloanele, n-au venit baloanele, el îi răspunde unei doamne cu mustaţă şi cu părul numai sărmăluţe că platourile sunt frigider, rudele şi-o trag discret şuierând bârfe printre dinţii lipsă. Cu o privire de câine hăituit lăutarul urlă să-i acopere pe toţi: Omenia n-are preţ şi nici omul şapte vieţi! O fetiţă de 7 ani mă trage deoparte şi-mi spune: fetele se maturizează la 18, băieţii mai târziu. Când, o întreb. Ridică din umeri.


Plecăm la sfat. Mireasa coboară marţial la braţ cu tatăl. După ce dă gata treptele fără să dea cu noada de scară,  dă cu piciorul într-o găleată cu apă în care sunt flori. Aşa-i tradiția, ceva frumos!

În faţa scării, sub arcada de baloane de lângă cabinetul de urgenţe stomatologice, turta - purtată pe pernuţa albă cu imprimeul cu ei doi în formă de inimă - i se rupe deasupra capului.  Apoi se aruncă bucăţile în mulţime si se mai dă încă o dată cu piciorul la găleată, că se greşise tradiţia mai devreme, nu se dă, fată, cân’ cobori scările, se dă după turtă, aşa-i la noi.   

Se mai încinge o horă, de data asta în faţa blocului, în faţă la măcelărie. Acolo, în stradă, mirele simte puterea în nări, bărbăţia, nobleţea, bă. Pentru o clipă e şi el cineva. Acum ştie cum e să fii acolo sus, să te îmbeţi de aerul tare al puterii, acolo unde numai şmecherii ajunge. Neo vede numerele din matrice şi opreşte gloanţele. Ţiganii văd „fără număr” şi opresc circulaţia, la înmormântările de florărese. E drept, mirele nostru n-a oprit decât o Solenza, dar orişicât.

În partea a doua, casa căsătoriilor, biserica şi sclipirile de fericire de la restaurant.
(va urma)


8 comments:

  1. meshtere, crede-ma, nu ai fost la nunta. De unguri. eu am patimit asta saptamana trecuta in weekend. peste toate nunta la sat. ne-am tarat de la brasov la locatia mirelui la ora cinshpe. o cuvantare tinuta de vornicel cam juma de ora, in care traiasca neamu' de unguri de cel putin 10 ori, noi singurii prosti de romani care nu rupeam boaba de maghiara. De la mire am mers la mereasa direct, in cap'tu allalt de sat, pe jos, ca la inmormantare, cate doi, timp in care s-o dat de mancat si de baut, tot ca la mort, la toti de pe drum. buche la buche din aceeasi sticla, ruman, tzagan, ungur. :D La pudiboanda de mireasa din nou, vonicelul a cuvantat pana au lesinat babele de soare, caldura si tzuica proasta. In fine, nici o boaba de romana, ca doar n-or fi prosti. dupa care de la zana mereasa inca vreo 4 km inapoi la primarie care era pe la jumatea drumului. iar cozonaci, schimb de microbi pe sticla de secarica, etc. Vicele rezolva toata chestia - in maghiara evident. noi cu familia deja vomitand discret de atata rosu alb verde... de acolo la biserica - exact ca la tara, pe dealul allalt, biserica decorata cu stegulete ros-alb-verzi, cu slujba d'aia la care m-am simtit ca la sala...scoala, culca, scoala culca. noroc totusi ca astia nu credeau in cruci, ca al'fel imi cadea si mana, nu numa curul de pe picioare. Intr-un final glorios pe la 8 s-o ajuns la sala dupa poze si alte alea...si doamne pazeste-ma, pana la 2 juma dimineata cand am plecat n-am auzit dram de muzica dansabila, in limba romana, desi sarbe moldovenesti traduse in ungureste aici am auzit prima data. asa ca mmmnu, inca nu stii totul in legatura cu nuntile :))

    ReplyDelete
  2. io-n Dushu Tau!
    Trebuia să cereți căști cu traducerea, ca la Versailles.
    La faza cu pupatul sticlei, te contrazic, nu trăiește nici pui de microb în secărica aia...

    Mie sincer să fiu îmi place mai tare slujba cu sculat culcat, decât aia cu stat în picioare (am băgat o nuntă la Biserica Lutherană).

    Mă provoci. Să continuu seria cu „botez la machedoni”?

    ReplyDelete
  3. hmm, nu stiu...comentariile despre secarica astora au variat de la asta e bun de spalat pe picioare la mai multa apa nu incapea in sticlele astea :)) deci mmm..oricum de mentionat special ca la betivit pe drum n-au contat ca au beut limba-n limba ungur cu roman si cu gipsy, care al'fel se injura fiecare de pe partea lui de strada :))
    pentru mine zau, a fost penibil, nu m-am simtit asa nicaieri unde am fost plecata prin iuropa aiasta si desi astia mi-s neamuri de gradul 1, zau, i-as impusca :))
    si DA! te provoc sa continui seria cu tot ce ai in tasca.

    ReplyDelete
  4. foarte tare postu'. am ras! :))
    vine si-a mea peste vreo 2 saptamani si am zis categoric, fara pic de traditie! multe sunt penibile si prostesti si obositoare.

    ReplyDelete
  5. Eu, de măritat, nu mă mărit prea curând (și bine fac, mă felicit!), dar mă tot întreb dacă pot să te angajez (fotograf, responsabil cu ironia și talentat în ale scrisului) pentru alte evenimente. N-am nici bani, nici eveniment, dar când apar, îți trimit o invitație cu pâlpâiri și mulți i. ”Fetele se maturizează la 18, băieții la 20...” :) Salutări.

    ReplyDelete
  6. @ Diana
    Cum a fost? Ai reușit să elimini total tradiția din „cea mai frumoasă zi din viața ta”?

    ReplyDelete
  7. @Irina Alexandra
    Cu regret, va trebui să te refuz. Nu sunt fotograf, ba mai mult, sunt o rușine pentru nobila breaslă a fotografilor de nunți și alte evenimente fericite.
    Dacă mă inviți, promit să fac o cronică obiectivă.

    ReplyDelete
  8. TAre simpatie sti la povestit. Ai fost o incantare sa iti ascult gandurile...:)

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate