cipangu

Thursday, June 21, 2012

Şi la nunta ta, mi-a căzut faţá (Actul II)

(continuarea actului I, de marţi)
Ajungem în zbierăt de claxoane la casa căsătoriilor. Zici că era zi de bac la Jean Monet, proba orală: îmbulzeală, maşini de lux, piţipoance, machiaj în exces, hormoni la fel, rochii de seară și avorturi spontane.



Să câştigam timp, zic. Hai să găsim un loc unde să facem un shooting scurt. Băgăm mirii pe din dos și mergem în şir indian pe o cărăruie care duce în spatele casei căsătoriilor pentru nişte portrete artistice. Proastă idee. Eu nefiind din zonă, n-aveam de unde să știu că de la atâta mazăre taman acolo era fereala unde-și făcea lumea nevoile. Și neamul. Loc special amenajat pentru rudele claustrofobe, învățate cu spațiile largi, cu Marlboro country. Pe ăștia, dacă-i bagi în veceuri cu faianță li se gâtuie bășica udului și mațu´ gros de nu mai țârcâie nici cu descântece!

Tragem cu focala mică portrete, expresii, cadre strânse, să nu se vadă decorul căcăniu. Nici astea n-au ieșit bine, că erau toate cu nasul mutat de la cum trăsnea natura. Pierdem rândul, zice mireasa și haț! își ridică poalele și dă-i slalom înapoi printre vulcăneii care-și țuguiau curioși moțul pe după hârtia igienică - sport migălos, că trecuse multă lume nevoiașă înaintea noastră.

De la casa căsătoriilor, la biserică. Aici era studio în aer liber, mană cerească pentru pozari: biserică de lemn pe malul lacului, salcie la mal în lumină de regim, iarbă. Să tot tragi cadre. Playboy mansion, nu alta!

Biserica de lemn e outlet fruntaș BOR: trei preoți (un sales manager și doi salesmen). Și aici se ține tradiția și ritul din străbuni: nu se sare peste fenta cu pișcotul îmbibat în vin când dau mirii să muște. Acum pe bune, am văzut chestia asta de atâtea ori, încât simt nevoia să aduc niște îmbunătățiri. Zic totuși să aducem credința în zilele noastre, să nu ne limitam doar la trasul pișcotului și al paharului. Sunt atâtea și atâtea farse care s-ar putea face, hai să ne documentăm puțin, să ne întoarcem la clasici, la Jackass.

Sfințiile voastre, propun așa:
  • schimbat în ultimul moment pișcotul cu degetul mijlociu, plimbat printre buzele credincioasei sau introdus adânc în gură în timp ce ridicați din sprânceană sau faceți cu ochiul (funcționează la fel de bine și pentru mire)
  • dat miresei un cap în gură și strigat: in your face!
  • dat mirelui un genunchi în boașe.
  • și așa mai departe.

Cu puțină imaginație, puteți transforma o banală înregistrare de nuntă într-un video într-adevăr plăcut, la care oamenii chiar să se uite cu plăcere, nu doar din obligație. Ideea e atât de bună, încât mi-e teamă că BOR o să-și impună cameramanii lor și o să vândă slujba la pachet cu DVD-ul pe care scrie: BOR Weddings. Hell yeah!

Hora unirii în jurul mesei și-am scăpat. Se pupă mâinile în combinații de patru luate câte doi, draga de ea iar își mai depune niște bale drăgăstoase pe botul lui, lucru pe care l-a mai făcut azi cât de des cu putință, de parcă și-a marcat teritoriul. Să spun că l-a sărutat împotriva voinței lui ar fi o eroare, pentru că el n-are așa ceva. În fața bisericii, înainte de poza de grup, se aruncă în aer doi porumbei albi, după care nu trage nimeni cu pușca.

În sfârșit, ne urcăm în mașina timpului (cu pampoane mari și albe la retrovizoare, se știe!) și ne trezim la restaurant. N-o să-i spun numele, dar este o poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste, cu profil pescăresc. Pe pereți sunt colace de salvare, hamace și din loc în loc, palmieri de plastic. Totul e atât de nerenovat și de înțepenit în anii ´70, încât dacă Iliescu ar intra acolo, ar zice Boje moi, am învins! și ar muta sediul central PSD acolo.

De fapt, restaurantul e atât de postmodernist, încât e greu să-l încadrezi într-un gen. Șeful de sală e îmbrăcat așa: cizme negre și lungi, pantaloni fustanelă (sau șalvari), cămașă albă cu guler cu dantelă, pelerină neagră de super erou și pe cap un turban verde cât un dovleac, care e ceva între un tricorn și o boccea cu merinde, în care e înfiptă țanțoș o pană roșie. Ospătărițele sunt îmbrăcate ca Popeye, dar fără pipă și mușchi la antebraț, iar pe cap berete de dl. Goe pe care scrie: Marina militară.

Acordeonistul care ne însoțise pas cu pas în periplul nostru mire-naș-retur era acolo, în costum de scenă (cămașă turcoaz) ehe, dar nu singur, cu bandul! Orgă de lumini, discoball pus pe jos, dans, antren. Cocoțată pe una din boxe, pe o cutie de plastic cât un cartuș de țigări scrie luminos numele formației: MAGIC! Magic Medgidia, a nu se confunda cu alte Magic - Brașov, Junior, sau Band, să fim înțeleși! Sau, Doamne ferește, cu Magic Moldova-Nisporeni!

Jumătate din invitați n-au venit, iar mireasa nu e Roberta Anastase să numere cotizanții ca Pristanda steagurile. Prind fără să vreau o frântură din discuția cu mirele, în care ea, cu machiajul întins, avea perfectă dreptate: el era un om fără noroc (nenorocit), iar rudele lui nu veniseră.

Dar asta nu ne împiedică să ne simtem bine. Cei veniți țopăie și transpiră cât pentru ceilalți. Cămașa mirelui e fleașcă și când își aruncă mâinile în sus pe pușca și cureaua lată și alte manele înțeleg și metafora aia cu vom împărţi zâmbete şi stropi de fericire.



Momentul mult așteptat al serii a fost de departe pinguinul. Deși după pinguin lumea, așa cum o știm, nu va mai fi niciodată la fel, amintesc și restul de atracții. Jucatul găinii & bătutul tobei - moment nu foarte gustat de nașă a cărei zonă inghinală apărea într-unul din versuri într-o comparație nu foarte onorantă pentru salonul ei de cosmetică (cum e vulpea pe spinare…). 

Paranteză. Nașii sunt singurii din tot alaiul care erau din alt film. Ca la majoritatea nunților, ori au avut o obligație și n-au putut să spună nu, ori au pierdut un pariu. În ambele variante, habar n-aveau în ce se bagă; sunt la fel de relaxați ca niște exploratori capturați de un trib de canibali.

Furatul miresei și dusul peste drum la o cârciumă pe plajă unde am băut tequila cu cana pentru că deja nu mai puteam. Adusul miresei înapoi și la predare înlocuit mireasa cu o dansatoare orientală (tot tradiție, tot ceva frumos). Aruncat buchetul, pus năframa, spintecat balonul Jumbo (ăla mare din tavan) tăiat tortul în formă de vapor de la cofetăria Șteffy, cu doi f și i grec.  

La închidere, oricât de mult ar fi încercat să zâmbească, atunci când s-au numărat banii, bursa era pe roșu. Probabil, după starea de iritabilitate crescândă, în curând și mireasa. Verișoarele nemăritate o căinau clătinând din cap a pagubă: și cât s-a chinuit, mititica .. ea a făcut tot, tot… ea a pus și tulu´ pe balustradă!

Se crapă de ziuă. Pe cer, luceafărul de dimineață. Și la nunta ta, n-a căzut o stea… Trag ultima poză și ultima concluzie pe ziua respectivă.

Umorul nu e doar „mecanicul placat pe viu”, cum îl definea Bergson, e şi tradiţia placată cu orice preţ pe cartierele cu blocuri de patru etaje, sau ţăranul prost placat pe oraş (specie diferită de ţăranul român cu bun simţ, din păcate, pe cale de dispariţie).

Apoi adorm pe plajă, preț de o clipă, până la răsărit.


18 comments:

  1. absolut fabulos! ambele texte (citit via totb). ma cel mai inclin!

    ReplyDelete
  2. Felicitari,ai reusit sa faci din catastrofa o comedie veritabila,ba chiar am putea pune in scena o piesa de teatru:))
    Cu respect,un fotograf care nu va fotografia in viata lui nunti,botezuri,cununii sau alte "traditii"!

    ReplyDelete
  3. Exceptional! Ca de obicei, ma inclin in fata ta! Am ras intre corporatistii mei cu o pofta bolnava, au balit toti, m-au implorat cu sange in loc de lacrimi sa le dau si lor motivu' meu de ras (se stie ca rad greu :D). Sa le dau si lor ca sa-si aduca aminte de nuntile lor? :)) Minunat! Scriitura ta...

    ReplyDelete
  4. O-[--<


    Pentru că aș deveni banală repetând de fiecare dată aceleași cuvinte elogioase (și un pic invidioase :P), imaginea de mai sus va a fi, de azi înainte, condensarea următorului mesaj:

    ”Dragă George, am leșinat iar. Mi se trage de la scrisul tău efervescent, fosforescent, sapient, excelent, consistent, eminent, suculent, inteligent.”


    Și acum on topic:

    Am fost invitați la nuntă. Ne-am dus cu inima grea din motivele mirobolant evocate de tine în acest articol.
    Mireasa: roz-romantic-bombon, cu fundițe la fiecare încheietură și ciripit duios la fiecare cotitură.
    Mirele: sobru, țeapăn, din alt film, îngrozit de ce i se întâmplă.

    Se fură mireasa. I se comunică mirelui că tre s-o răscumpere. El, vizibil enervat, se uită în ochii ”hoțului” și-i comunică scurt și apăsat: o aștept până la și-un sfert. Dacă nu apare, m-am cărat.”
    După cinci minute s-a ițit mireasa roz-bombon și cu un ciripit ușor răgușit i-a șoptit: ”Am venit!”

    ReplyDelete
  5. Acum 2 ani, in team building undeva la munte, foarte aproape de Munich, un coleg a tinut neaparat sa impartaseasca aceasta nestemata numita "dansul pinguinului".
    Fara nici o gluma, dansau nemtii in delir! Ce Oktoberfest? expirat!
    Pingiunul pana la 2 noaptea cand a dat stingerea proprietarul cabanei.
    Pt cei sceptici, am poze drept dovada!

    ReplyDelete
  6. Nu stiu ce sa fac... sa ma bucur ca am citit ceva bine scris? Sa ma intristez pentru ca a trebuit sa suporti circul? Sa ma bucur ca nu am avut niciodata parte de asa ceva (si nici nu voi avea)? Sa ma intristez pentru sarmana mireasa care a pus suflet in balustrada aia care nu si-a adus rudele cu forta la nunta?

    ReplyDelete
  7. :))))))))
    ptiu, bată-te să te bată de talentat, mă duc să-ţi caut cartea aia!

    ReplyDelete
  8. Ai cam scuipat in ciorba maestre. Desi te citesc cu placere,rar, dar cu placere, aici parerea mea este ca ai gresit. De ce? Ai pozat, ai luat un ban (sau poate nu),si acum dai cu rahat.

    ReplyDelete
  9. @ unu´ mic
    Mulțumesc. Dacă mai învârți, mai găsești și texte care nu sunt publicabile pe totb. De fapt, nu sunt publicabile pe nicăieri.

    ReplyDelete
  10. @ Adrian
    Cu respect, măcar o nuntă trebuie să faci și tu. Simplă, frumoasă, emoționantă, de țigani, la cort.

    ReplyDelete
  11. @ acel guler alb
    Ce spui tu acolo? Corporatiștii n-au sânge. L-a băut CEO pe tot.

    ReplyDelete
  12. Dragă Arcadia,
    Ești mult prea generoasă cu laudele. Ca un mafiot în ziua nunții fiicei lui...

    Ca să-ți răspund și la on topic: mai rar așa bărbat! Mișto era să zică asta fără ca ea să fie răpită. Să vină la nuntă, să bea o bere, după care să zică: Cât mai ține chestia asta?! Io la și un sfert m-am cărat.

    ReplyDelete
  13. @ Andreea Dolete
    Nici eu n-am crezut, dar uite, nu l-am inventat noi. http://ro.wikipedia.org/wiki/Dansul_pinguinului

    ReplyDelete
  14. @Rabi
    Decât să ne întristăm, mai bine un cântec vesel să cântam. În ambele cazuri, motivul nici că mai contează.

    ReplyDelete
  15. @cartuse
    Caut-o, citește-o și dacă nu ți-o place, împușcă-mă. Dar cu răbdare, că e coadă. Nu la librărie, la împușcat.

    ReplyDelete
  16. @Anonymous
    Respect toate părerile, chiar și ale anonimilor.
    1. N-am luat niciun ban, eram „intern”.
    2. Chiar dacă luam, banul era pentru un serviciu de care m-aș fi achitat onorabil. Nu m-a plimbat nimeni pe banii lui prin străinătate, masă, casă și diurnă ca să scriu de bine, ca pișcotarii.
    3. N-am dat cu rahat.

    Citește-mă mai des, o să găsești și mai multe greșeli.

    ReplyDelete
  17. @george mie asa mi s-a parut.
    nu zic ca e bine sau ca e rau ce ai zis. am citit si mi-am zis impresia. sunt obiceiurile noastre si desi multe sunt aiurea ( urmeaza sa fac si eu o nunta si ma sperie multe dintre ele ) eu le las asa cum sunt. si eu sunt printre straini si crede-ma ca apreciez mai mult chestiile romanesti, desi sunt o gramada care nu-mi lipsesc.
    Nu ma ascund in spatele anonimatului, numele meu e Nicu

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate