cipangu

Monday, July 23, 2012

Atunci mi-am pierdut ultima oară încrederea în femei

Am găsit-o plină de noroi, cu pleoapele căzute peste ochii grei, gata să nască licărul rotund al unei lacrimi, repetând întruna s-o iert. De ce să te iert, prostuțo, am întrebat-o, asta e, se întâmplă… Am căzut, mi-a zis. Bineînțeles c-am iertat-o, cum aș fi putut să nu… Cu toții cădem, nu-i așa?

Pentru cei care au citit cartea, Kana e deja un personaj cunoscut. Atunci avea doi ani, acum are patru și ceva. Povestea care urmează s-a întâmplat de curând. Eram la Yokohama, la restaurantul famigliei, cel cu pomeni și parastase, într-o zi în care se murise corespunzător și se umpluse  caietul de rezervări, bașca o petrecere de corporatiști. Kana venise de la grădiniță și tot râsul i se topise într-un plictis bosumflat și firesc, în timp ce noi eram cei care ne purtam anormal: strângeam cu hărnicie prefăcută după ultimul grup. Un timp s-a încurcat printre picioarele noastre, apoi a zis: Eu plec acasă.

Știam că glumise - până la apartament nu era o distanță s-o iei la pas, fluierând; în plus, Kana nu prea ieșea din vorba noastră. Ne-am văzut mai departe de treabă. Nu știu cât timp să fi trecut, nu foarte mult, se pare, căci vorbele ei stăruiau încă în aer ca un ecou. A zis că pleacă acasă? - a întrebat cineva. Da, parcă, am mormăit. Am coborât la parter.

Kana nicăieri.

Am ieșit afară, am strigat-o. Am căutat-o peste tot. Să știi c-a plecat acasă pe jos… Ba nu, n-ar face Kana așa ceva… Ne-am tot contrazis până ni s-au bătut cap în cap propriile gânduri. Când cineva dispare dintr-o dată, parcă nimic din ce știai despre el nu mai pare atât de sigur și toate poveștile devin posibile.

Când mă îndreptam spre parcarea din spate, alunecând ca o umbră pe perete, a apărut și Kana. Murdară din cap până în picioare de noroi. Noroi pe fustița roz cu Mickey și Minnie, noroi pe bluza cu Winnie the Pooh, noroi pe obrajii ei bucălați, arși acum cu fierul roșu al rușinii.

Mi-a zis că…

…se juca în spate când a auzit că o strigăm…

… și că a crezut că o să o certăm…

… și i-a fost frică să iasă…

… și noi am strigat-o mai tare…

… și a fugit către noi…

… atunci s-a împiedicat și a căzut în noroi…

… s-o iert! O iert? 

Of, de asta te-ai ascuns? De ce să te certăm, Kana, copil bun… N-ai făcut nimic… 

Până a dus-o mătușa ei acasă și cât s-a întors, mi-am frânt mâinile împovărat de vinovăție. Poate că fusesem prea aspru, prea obtuz. Prea zgârcit să o copleșesc cu libertatea și încrederea pe care le-ar fi meritat. Din vina mea căzuse în noroi, din vina mea avea acum genunchii și coatele zdrelite. Eu o împinsesem. De ce să te iert, Kana… tu să mă ierți…

Pe drum, mătușă-sa, care mai știa una alta despre mersul lucrăturilor femeiești, a tras-o de limbă. Nu căzuse în noroi, nici vorbă. S-a trezit doar singură într-o curte după ploaie. Băltoacele din pământul reavăn sclipeau ca o chemare. Nu le-a rezistat. S-a bălăcit în nămol ca un godac până ne-a auzit pe noi strigând-o. Panică. A tulit-o bezmetică pe unde a apucat. Atunci s-a împiedicat, treaba asta a fost singurul lucru adevărat. A stat ascunsă un timp, gemând mut și frecându-și genunchii înroșiți, cât să scornească povestea salvatoare. Apoi a apărut, spășită și cuminte, ca un înger căzut.

Kana are doar patru ani și e poate cea mai ascultătoare copilă pe care am cunoscut-o vreodată. Nu știu ce fel de femeie va deveni, dacă nu-i va rezista nici atunci unei bălăceli în noroi, dacă va ști ce istorie să ticluiască s-o scoată, ca în copilărie, basma curată și să-l facă vinovat de cădere pe bărbatul care-i va fi alături. Nu știu nici măcar dacă voi apuca timpurile acelea. Tot ce știu este că aș vrea să fie ultima oară când mai cred în lacrimile unei femei.



6 comments:

  1. Awww? La mine a fost auch...

    ReplyDelete
  2. mie-mi placea sa intru in cate un petic de smoala moale turnat pe asfalt, de multe ori aproape topita, si de multe ori imi lasam sandalele acolo ...
    dar uite, o data s-a intamplat ca m-am dus sa ma dau cu bicicleta in curtea scolii. pe vremea aia erai cineva printre plozi daca aveai bicicleta, eu o primisem de la un var din alt oras. si, daca tot erai cineva, atunci era cazul sa te grozavesti si sa te rupi in figuri cu ea, asa incat in ziua aia in curtea scolii am tras niste ture de toata frumusetea, fara sa tin mainile pe ghidon. si fiindca pe alocuri ma inclinam spectaculos, la un moment dat am luat o tranta de mi-au scrasnit dintii. m-am dus acasa cu sangele galgaind din genunchiul drept, mai am si acum cicatricea aia. cand m-a vazut maica-mea, a inceput sa strige, ca ce-ai facut, copile, iar eu, de frica sa ii spun, am inventat repede ca m-a trantit Benone (asta era unul dintre copiii de la bloc). la care maica-mea, plina de nervi, a iesit pe usa, dupa Benone, sa-l gaseasca si sa-l ia la omor. a fost cea mai mare frica pe care am simtit-o vreodata, am tremurat din toate incheieturile imaginandu-mi ce-mi va face maica-mea cand se va intoarce, dupa ce va fi descoperit ca am mintit-o. din fericire pentru mine si pentru Benone, nu l-a gasit, si, cand s-a intors, se calmase deja. iar eu i-am marturisit totul dupa vreo ... 30 de ani ...
    cam asta cu femeile ...

    ReplyDelete
  3. @cinemavictoria
    Dacă ar trebui să ne fie frică de ceva pe lume, ar fi nu de cer să nu ne cadă pe noi, ci de mărturisirile femeilor după 30 de ani.
    „nu e copilul tău...”
    „nu te-am iubit niciodată...”
    „nu ești bolnav de cancer, eu te-am otrăvit tot timpul ăsta în fiecare dimineață”

    ReplyDelete
  4. omg, sa stai langa un om 30 de ani si sa nu-ti dai seama daca te iubeste sau nu ...

    ReplyDelete
  5. Lângă un om, nu, n-ai cum să nu-ți dai seama. Lângă o femeie, însă...

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate