cipangu

Tuesday, July 17, 2012

Ijime, sport național

Am zis de câte ori am avut ocazia că sportul național al japonezilor nu e sumo, nici statul peste program, nici sorbitul tăiețeilor cu zgomot, ci ijime. Acum a venit momentul să o și scriu. Un articol care nu e pentru cei care cred că Japonia înseamnă doar gheișe gingașe fremătând în brațele samurailor înlăcrimați de atâta onoare sub binecuvântarea adierii vântului printre frunzulițele firave de bambus.

Despre ijime au scris mai detaliat și mai înaintea mea cei de la Japonia Noastră, blog pe care cei care vor să afle mai multe despre Japonia n-au voie să nu-l fi răsfoit măcar odată.

„De vreo cîteva zile, Japonia vuieşte din pricina unui caz absolut teribil: un copil de 13 ani, elev în clasa a doua de gimnaziu, s-a sinucis anul trecut în octombrie aruncîndu-se de pe blocul de 14 etaje în care locuia. Povestea este extrem de complicată, oribilă şi crudă în acelaşi timp, şi ridică multe semne de întrebare cu privire la felul cum autorităţile – de la profesorul care intră în clasă pînă la ministrul educaţiei, trecînd prin poliţie şi administraţia locală – înţeleg să se ocupe de o problemă cu rădăcini foarte adînci în sistemul educaţional japonez: ijime (いじめ), adică hărţuirea, batjocorirea, umilirea unui elev de către colegi. Bullying, cum i se spune în engleză.” (Integral, aici și continuarea, aici.)

Bineînțeles, ijime se practică peste tot, oriunde în lume se face mișto de grasul clasei, de aia cu țâțe în clasa a patra, de ochelariști sau rârâiți. Ce face acest fenomen special în Japonia? Aici e instituționalizat. E parte din cultura și ființa națională.

În Japonia, batjocoritul poate să nici nu fie ochelarist, gras sau în mod flagrant diferit, singurul lucru care îi poate atrage nenorocul este că el e unul singur, iar ceilalți sunt mulți. Sunt majoritatea. Sunt toți, în afară de el. E altfel, doar pentru faptul că e singur. Cercopitecii care stau pe margine și văd ce se întâmplă nu-și pun problema dacă e bine sau rău ca unul singur să fie umilit de mulți. Ba chiar li se pare normal, pentru simplul fapt că autorul crimei e sfânta majoritate.

De ce e un fenomen oficializat? Batjocura din școală este de fapt ierarhia japoneză când era mică. Aici se ajunge. La ierarhia care nu are la bază meritocrația, ci ierarhia de dragul ierarhiei. Ai nevoie de o masă uniformă care să acționeze într-o singură direcție? Atunci tu, ca sistem, întreții discret orice formă de nivelare încă de timpuriu. Important e ca nimeni să nu pună întrebări.

În general, cei care umilesc se spune că sunt puternici. Eu cred că nu. Oamenii cu adevărat puternici nu au nevoie să-i îngenuncheze pe alții ca ei să pară mai mari. Un șef japonez calcă în picioare un subordonat din același motiv pentru care un câine își linge testiculele. Pentru că poate.

Să-ți bați joc de un subaltern sau de un coleg e ca o operație de mărire de penis: te face să te simți mai bărbat. În Japonia, e subvenționată de stat. Cei care asistă la așa ceva, nu numai că nu iau atitudine, dar participă cu bucurie din mai multe motive: că nu sunt ei în locul fraierului și dacă nu râd cu șefu´, ies din rând și asta nu e bine. Iar apartenența la majoritate dă un sens vieții lor de doi lei.

Deru kui wa utareru (出る杭は打たれる)- Cuiul care iese în afară este bătut înapoi. Recomand încă o dată să adăugați la lista de lecturi suplimentare pentru vară și cartea lui Masao Miyamoto - Straitjacket Society, sau în original Oyakusho no okite (お役所の掟). Citiți acolo, în capitolul șase, despre cum sunt tratați noii angajați din minister: oameni cu doctorate puși să aducă ceaiul sau să dea cu mopul, ca să dovedească superiorilor loialitatea față de organizație. Am păstrat un citat pentru final.

"Bullying, like hazing, is a rite of passage that earns its victims admission to the inner circle. That this antiquated ritual holds sway among members of the government bureaucracy, who are closest to the international community, gives some indication of the primitive level of Japan's internationalization." - Masao Miyamoto - Straitjacket Society

1 comment:

  1. Offf,inteleg atat de bine ce inseamna ,,ijime,,. Am trecut prin asta odata cu baiatul meu si cu toata straduinta mea,in sufletul si psihicul lui au ramas urme adanci.Cu greu pot fi vindecate. M-am vazut undeva in povestea ta,acolo,mica,ingosand randurile celor umiliti. Si e al naibi de frustrant cand nu poti face mare lucru sa indrepti ceva. Si dureros.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate