cipangu

Monday, September 24, 2012

Busule, mașină mică

Ispravă în două acte, doi șoferi și două autobuze, care nu compară, nu judecă, nu trage concluzii.

București (Măgurele), 1994
Eram în primul și ultimul meu an de student la Facultatea de Fizică, Universitatea București. Pentru că mi s-a respins cu amenințări cererea de cămin pe motiv că n-am dreptul fiind din București (deși Măgurele-i Măgurele, București e București), nu mi-a rămas decât RATB-ul singura cale către știință, Trabantul fiind stricat.

Făceam cam o oră și jumătate din Colentina. Întâi tăiam Bucureștiul de la cap la cap, până-n Ghencea și abia de-acolo începea greul. Ultima bucată, până la facultate, se făcea cu celebra linie preorășenească spre Măgurele, înființată, desființată și iar înființată, 431.

Sursa: http://ratb.stfp.net/Data/A/d/2643-431:1.jpg

Căzătura aia de autobuz, marca DAC 112 UDM, mândria țării, era un fel de car alegoric în care se regăsea strâns unit și bine reprezentat tot poporul: studenți, profesori, muncitori și țărani din satele Vârteju și Alunișu, comuna Măgurele, cu orătănii la subțioară. Autobuzul venea rar, cam de obicei după ce trăgeam al doilea fum din țigara luată la bucată și mă codeam vreo juma´ de oră s-o aprind. 

O stație era facultativă și chiar așa se numea, drept pentru care uneori auzeai urlând de sub tine pe câte unul: Staaaațieee, băăăăăăăăăă! Când ningea și se făcea polei, 431 nu mai putea să urce podul spre Măgurele, așa că ne dădea pe toți jos, și el își vedea mai departe de drum. 

Dar bătaia pe autobuz era la întors. Studenți, profesori și angajați ai Institutului de Fizică Atomică pândeau în pâlcuri mici dar compacte apariția autobuzului de după colț. Acesta ne fenta de fiecare dată: ori oprea înaintea stației, ori după, că șoferul era și el om, cu bucuriile și necazurile lui și tare drag îi mai era să ne vadă cum o luam ca bezmeticii prin bălți și ne aruncam ca înecații pe bare. Odată l-am auzit bombănind cu năduf când se apropia de stația IFA: ´ți-ai dreacu´... institut dă proști... 

După o vreme, prinsesem șpilul. Luam autobuzul în sens opus până la capăt, în Vârteju. Acolo dădea doar rondul, adică nu era capăt dintr-ăla unde să se dea jos la o țigară și să stea la bârfe cu dispecera. Noi ne bucuram, vedeam frumusețile patriei, prindeam și loc pe scaun și nu ne rupeam oasele la urcare. Și într-o zi, cu încă un coleg (de obicei eram mai mulți), încercăm figura. Ne urcăm de la Măgurele spre capăt, bucuroși nevoie mare, de parcă plecam în excursie. La ultima stație, cea dinainte de rond, șoferul ne ginește în retrovizoare, se ridică de la colac și urlă à la Al Pacino:

- JOS! Jos, fire-ați ai dreacu´!
- De ce să ne dăm jos?
- C-așa vreau io! Jos, dă-te ´reacu´! V-ați învățat...
- Nu am de ce să mă dau jos, am tot dreptul să fiu în autobuz, zic eu enervant de calm. Am abonament! continuu sigur pe mine de parcă aveam sigiliul lui Tutankamon, nu un carton pe care scria RATB.
- Mă cac în abonamentul tău! E, fire-ai al´reacu´ să fii tu, nu te dai jos..., zice șoferul și se caută pe sub volan de un argument mai solid. 

În câteva secunde nu mai eram în autobuz. Găsise levierul. Peste nici un minut, ne urcam înapoi, din stația de vis-à-vis; omul întorsese autobuzul și oprise să ia și alți localnici. Nu ne-a mai dat jos, dar până la institut ne-a mai dat ´reacu´ de vreo câteva ori.

Japonia, 2012
Ca să ajung la concertul despre care am scris în postul anterior, la Sakura no Sato la orele 19 trecute fix, singurul mod de deplasare era autobuzul, de la cap la cap, adică de la gara Ito, la Sakura no Sato. Detalii, să nu ne pierdem în ele.

Autobuzul era goluț, ca o clasă care are geografia prima oră și a doua teză la mate. Ici și colo, câțiva călători pe la vârsta de bronz.

Pe măsură ce mi se tot perindă stațiile pe la geam, soarele lunecă și el tot mai în josul dealurilor, pe partea cealaltă. Între timp autobuzul se tot golește și coboară și ultimii pensionari, că doar nu era să vină la concert la mosheală. Autobuzul se opintește și aburcă dealul spre poalele lui Omuroyama... motorul vuruie... eu aștept să aud în boxe urmează stația Sakura no Sato, capăt de linie... ajungem fix la poale, văd umbra fostului vulcan țuguiată ca un Fujisan wannabe și pe afișajul pe care trebuia să-mi joace în fața ochilor numele stației, scrie dintr-o dată , adică out of order, se retrage la autobază.

Sursa: http://matusanpo.cocolog-nifty.com/photos/uncategorized/2009/09/17/a090917004.jpg
Mneah, zic, e la mișto, mă lasă întâi pe mine la concert și după aia se retrage... sau cum să se retragă, stai așa, e abia șase jumătate seara, doar n-o să fie ăsta ultimul... Autobuzul începe să coboare cu nădejde și cu frână de motor. E deja beznă, ca sub poala popii. 

Coborâm deja de vreo zece minute și îmi dau seama că poate șoferul nu m-a văzut. Ce poate, clar nu m-a văzut. Îmi frâng mâinile și mă gândesc cum iau eu la urcuș toate serpentinele înapoi prin beznă... Mă dau de la fereastră spre rând și tușesc carpatic. Între timp, tocmai intram în autobază, când în sfârșit șoferul observă că mai sunt și alte forme de viață în autovehicul.

Urmează aproximativ următorul dialog.

- Oaspete/ vizitatorule/ călătorule*, unde mergeți?
- Io? La Sakura Sat.
- Păi am trecut.
- Păi am văzut, dar nu ați oprit.
- Nu v-am văzut, mă scuzați. Rămâneți pe loc, vă duc imediat.
- Mă scuzați. Vă mulțumesc frumos. 

Și iar în susul dealului.

- La ce oră e ultima cursă înapoi?, zic, după ce îmi mai venise inima la loc că nu m-a dat jos cu levierul.
- Păi... nu mai e nicio cursă înapoi. Asta a fost ultima. Chiar așa, oaspete/ vizitatorule/ călătorule*, ce faceți la ora asta la Sakura Sat?
- E ultima?! Hm... Mă duc la un concert.  Rock.
- La Sakura Sat? Unde?
- Aaa, nu chiar acolo, la stația aia mi s-a spus să cobor. Concertul e la camping.
- Aaa, la camping. O să vă las la camping. E ceva de mers de la stație.
Am coborât, ne-am cerut unul altuia scuze pentru deranjul reciproc, am râs amândoi de nimic, ca prietenii, el s-a dus la vale arând bezna cu plugul de lumină, eu am rămas în întuneric. În buzunar am o lanternă bicisnică de la 100Y shop, și aia cu bateriile pe ducă. La Măgurele se construiește acum cel mai puternic laser din lume. Ce lumină trebuie să fie acolo în câțiva ani... Și cum o să meargă 431... 
_____________________________________
*În original, お客様 - okyakusama.



5 comments:

  1. daca ti-ai propus sa distrezi cititorii, ti-a iesit :)

    ReplyDelete
  2. Ce m-am mai delectat...Asa, inainte de somnic(⌒▽⌒) O sa dorm bine, sper sa prind "autobuzul"...

    ReplyDelete
  3. Mda, ceva imi spunea ca nu esti pe linia lui 431, destinatia fiind Sakura no Sato. M-am tot intrebat daca are cineva o explicatie pentru felul cum suntem (ca e clar ca soferul 431-elui e picatura din marea masa a soferilor de autobuze din .ro) si de ce japonezii sunt altfel. Unde ne-am pierdut respectul fata de ceilalti? Ce-ar trebui facut ca ni-l regasim (ca natie)?

    ReplyDelete
    Replies
    1. Am ras cu lacrimi Felicitari,sper sa iti mai iasa de un volum, ca merita :-)

      Delete
  4. Frate mă mai amăgeam că a dispărut cocalarimul şi prostia de pe meleagurile mioritice, mai ales când vedeam că noi valuri de căpşunari pleacă din ţară, precum vitele care pasc pe imaş, şi apoi când se termină iarba, fiind vite şi neputând semăna alta, logic, pleacă la alte imaşuri, că nu mai există prostie crasă şi mitocănie, şi mârlănie, şi golănie, şi alte alea, dar George Moise mi le-a readus în atenţie. Am râs de m-au durut fălcile la multe articole, dar îmi venea să şi urlu, precum lupu', la situaţia din zonă. Am ajuns la concluzia că există ceva emanaţii energetice care tâmpesc oamenii ce locuiesc pe aici.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate