cipangu

Wednesday, September 5, 2012

Republica Otopeni

N-am știut niciodată cum să încep o confesiune. Buba amintirilor nu se sparge niciodată logic, mărturisirile nu urmează firul cronologic al evenimentelor, ele își rezervă dreptul de a se așterne într-un ritm propriu, dictat de o memorie mai degrabă emoțională și alterat de afecte.

Anul trecut, casa mamei mele din Colentina a fost călcată de hoți. N-au avut decât o oră la dipoziție, cât n-a fost nimeni acasă, deci n-a fost timp de scotocit. Când mama s-a întors, dispăruseră laptopul, ceva bijuterii și niște bani lăsați la vedere. Bineînțeles, s-a chemat poliția, s-au luat amprente. Pentru că n-a primit nicio veste la termenul promis, mama a făcut un drum până la Secția 7 Poliție să se intereseze de mersul anchetei. Răspunsul polițiștilor care se ocupau chipurile de caz a fost: „Știm cine sunt, i-am identificat, dar nu vă putem spune, pentru că a fost cineva de sus”.

Ca mulți alții, înainte de revoluție, părinții mei au depus bani pentru un autoturism. Cunoașteți, cu siguranță, cazul „păgubiților Dacia-CEC”. În 2008 s-a votat în sfârșit legea prin care li se dădeau banii înapoi. Din nefericire, nu am putut prezenta chitanța prin care puteam dovedi că am depus banii. Cei de la CEC ne-au plimbat încă vreo doi ani, cu promisiunea că vor căuta în arhive. La ultima vizită, ni s-a comunicat să nu mai venim, că ne vor contacta ei.

Satul bunicilor din județul Dâmbovița, populat într-o proporție covârșitoare de țigani, se numește, ce ironic, Românești. După ce bunicul s-a dus, vacanțele petrecute acolo au trecut ceva mai greu, trăind noapte de noapte sub teroarea că hoții vor apărea în miez de noapte, dimineața în zori, sau seara, înainte de culcare. Nu veneau în fiecare zi, ne mai lăsau răgaz să ne aprovizionăm. În ultimii ani de viață, am luat-o pe bunica să locuiască la noi, așa că țiganii au furat în voie. După ce n-a mai fost nici gardul, au intrat și românii să ia ce mai rămăsese.

Colentina e și ea plină de țigani și români țiganizați. Slalomul printre ei în adolescență, cu plete și tricouri de „´te-n morții mă-tii rocărist” mi-a reușit. Mai târziu, când mi-am deschis un bar în cartier, ei au fost ceva mai fermi. După câteva apropouri subtile de taxă de protecție, pe care se pare că nu le-am priceput, ceea ce mi-a îngropat afacerea de tot a fost o intrare în forță pe terasă cu săbii și bâte de baseball.

În Iertați-mă că nu sunt japonez am câteva referiri la țigani pe care critica mi le-a taxat sever și fără drept de apel. Din cauza acestora, toată cartea a fost desființată într-o recenzie. Nu numai critica m-a pus la colț. Înainte de lansare, în campania de promovare, editura a trimis mai multe exemplare presei. Cuiva de la Jurnalul Național, din toată povestea i-au picat ochii doar pe o astfel de referire, drept pentru care jurnalistul respectiv a refuzat din start orice dialog, interviu sau recenzie, pe motiv că publicația nu promovează valori rasiste. La atât se reduseseră două sute și ceva de pagini.

Îmi cer încă o dată public iertare etniei conlocuitoare pentru că nu mi-a lăsat amintiri plăcute în traseul meu de până acum.

Să ne întoarcem la gagii. Acum câțiva ani, în urma vânzării unui teren din provincie, a trebuit să plătim un impozit la Administrația Financiară a Sectorului 3. Nu mai intru în amănunte. Cert este că impozitul era introdus de curând, iar funcționarul ăla habar n-avea pe ce lume e. M-a dat afară din birou de vreo trei ori. Era un efort mult prea mare să se informeze și probabil unul și mai mare să mă asculte în timp ce îi citeam legea descărcată de mine de pe internet. Ar fi trebuit, în primul rând, să accepte că e prost. A acceptat însă că e șpăgar. Domnilor de la Direcția Națională Anticorupție, mă autodenunț. N-am avut altă soluție decât să-i dau șpagă vin, cafea și ce naiba mai era în punga aia, ca să pot plăti un impozit pentru statul român, ca acesta să nu mă amendeze pentru eludarea plății respectivului impozit.

Despre ce aș mai putea povesti? Despre vecinii care și-au ridicat o matahală de clădire aproape de hotar și deși în urma măsurătorilor ce era în teren nu corespundea cu planul, au câștigat procesul? Despre turcul care a închiriat un spațiu în matahala aia de clădire și m-a amenințat că mă împușcă dacă mai chem poliția când n-am loc să intru în curte din cauza mașinilor parcate pe trotuar fix în fața porții? Despre... Mai bine mă opresc. Probabil aveți și voi poveștile voastre.

Oricât de puține șanse aș da „semnalului de alarmă tras în blogosferă asupra a ceea ce se întâmplă în Aeroportul Internațional Henri Coandă”, nu pot să nu mă bucur că se întâmplă. E oricum ceva, decât nimic. Dar după ce se va fi curățit aeroportul, ce ne facem cu ce e dincolo de porți? Cu restul de combinatori și pirați care fac ce vor, cu restul de pseudo-servicii de pază, de polițiști de carton și autorități cu ochii larg închiși, ce e de făcut?

Mi-e teamă ca, furați de frenezia mișcării, să nu uităm să continuăm curățenia și dincolo de parcare, să nu scăpăm din vedere că, de fapt, toată România e un aeroport. Mi-e teamă să nu fie doar o altă cauză de Facebook, un alt nicușordan nevotat. Imi mai este teamă să nu uităm că înainte de a milita împotriva orice, trebuie să începem prin a elimina acel ceva care există întâi de toate în noi.

Acest articol nu face parte din nicio campanie și nu are menirea de a trage niciun semnal de alarmă, nici de a atrage atenția asupra niciunui aspect, pentru că toate vă sunt arhicunoscute. E doar o sumă de povești și de temeri ale unui cetățean al Republicii Otopeni.

7 comments:

  1. Eu îti înteleg teama, dar de undeva trebuie început, nu? E trist ce povesteşti tu acolo şi toti cred că avem poveşti d`astea. Am poveşti cu mama care le-a spus să scoată mâna din poşeta ei şi i s-a spus "Duduie, vezi-ti de treabă, că nu te văd bine". Ehe! Câte sunt! Ba eu zic că ar trebui să facem o carte doar cu ele, să expunem tot ridicolul ăsta, poate le explodează în fată! Ştiu că eu sunt unul din criticii ăia de care vorbeşti, deşi sper că n-am trecut în extremele pe care le mentionezi la sfârşit, dar asta nu înseamnă că nu înteleg demersul tău. Eu mă joc mai atent cu nuantele, tu le spui mai verde în fată. Cred că şi una şi-alta-s necesare.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Așa e, de undeva trebuie început.
      Nu e necesar să spui verde în față. Eu, unul, nu-ți recomand. Nu ai decât de pierdut. Lumea aparține de mult ipocriților și celor care îndulcesc adevărul.

      Delete
  2. Pornind de la premisa că we agree to disagree, mă declar de acord cu Alina. Eu, unul, cred - în aceeaşi calitate de cetăţean al Republicii Otopeni - că şi ce e dincolo de porţile aeroportului va începe să se cureţe la un moment dat. Sper asta, îmi doresc asta. Autorităţile vor avea în continuare ochii larg închişi, vor acţiona în continuare post factum şi cu uimire (cum e şi cazul autocarului răsturnat în Franţa, unde s-au prins pînă la urmă că firma respectivă nu prea avea autorizaţie şi nici şoferi suficienţi - "Vai, să cercetăm, să se facă o comisie...") şi vor emite pe bandă rulantă comunicate sforăitoare. "Să facem totul...", cum era pe vremuri pe care noi le mai ţinem minte live.
    E adevărat că nu am puterea nici să schimb şefii de pe la Otopeni, nici să modific sau să fac legi, nici să dau amenzi. Dar am puterea să fac curăţenie în propria ogradă, adică, de pildă, să refuz să dau / iau şpagă, să mă implic în diverse acţiuni sau proiecte care mişcă nişte lucruri mărunte, sau să vociferez pe blog. Şi să sper ca la un moment dat să ajungem la o masă critică şi să explodeze mămăliga.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Așa cum ți-am mai spus, îmi doresc să nu am dreptate și tu să vii să-mi zici: vezi, old timer, ți-am zis eu!

      Delete
  3. Oricat de anti-rasista as fi, trebuie sa admit ca aveti dreptate in ceea ce denuntati. Calatoresc in afara foarte des si imi dau si eu seama ce categorii sociale ne tintuiesc intr-o apatie care deja duhneste. V-am citit cartea si imi pare rau ca e amendata doar pentru ca spuneti verde in fata niste chestii evidente. Mult curaj in continuare! Cristina

    ReplyDelete
  4. Eu tot nu reusesc sa ma descurc...intradevar saracii tigani, asupriti si umiliti de noi astia cu mintea creata. Pai cum poti sa spui, tulai Domne, ca nu-s buni de nimic, ca numa strica tot ce ating, ca te ia presa si opinia publica in colimator de-ti sar fulgii. Da cum iti permiti ca e si ei oameni, sau nu...?
    Cea mai amuzanta parte: am citit si eu unul dintre super articolasele despre care pomenesti, am facut un comentari mai pe sufletu' meu inversunat si, ghici, mi l-au sters :))) ca la gradi.
    En fin, eu, mai putina la trup cum mi's, nu prea imi permit efuziuni revolutionare live si nici nu cred ca revolta blog-ulara va da vreun maret rezultat, totusi macar sa ne amuzam, zic.

    ReplyDelete
    Replies
    1. E tot ce ne-a mai rămas, să ne amuzăm. Războiul e pierdut de mult...

      Delete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate