cipangu

Wednesday, September 26, 2012

Un actor timid

Japonezii nu se tem de cutremure, de climă, de muncă, de suprapopulare, de ziua de mâine. Sunt însă, mai presus de toate, o naţie de oameni singuri. Şi deşi însingurarea asta îi înspăimântă de moarte, nu fac nimic să schimbe cumva lucrurile. Pendulează între frica de a rămâne singuri şi groaza de a face un pas în afara cercului lor de singurătate şi a cunoaşte pe cineva. Şi când te gândeşti că sunt aproape 130 de milioane de locuitori...
Iertați-mă că nu sunt japonez

N-am găsit altă introducere pentru povestea de azi decât fragmentul de mai sus. Știu că nu-i un semn bun când ajungi să te autocitezi, dar încă n-am luat-o razna de tot: nu vorbesc la pluralul regesc, nu mă legăn dându-mă cu capul de perete și nu ies pe stradă cu o cârpă albă în jurul brâului strigând „Am ales nemărginirea”.

Pentru că au și ei mame, gospodine, pensionare și casnice, japonezii au și seriale tv. Li se zice dorama (drama) și sunt mult mai scurte (ca număr de episoade) decât soap-opera americane și jucate mult mai firesc decât făcăturile de telenovele. 

Umechan Sensei este o dramă de dimineață de la televiziunea NHK (un fel de TVR). Personajul principal este jucat de Maki Horikita, juna care ne privește sfidător din figura de mai jos. 

Sursa: http://blog-imgs-52.fc2.com/r/a/s/rastaneko/2012081015290904e.jpg

Partenerul ei din serial (tovarăș de joacă din copilărie care a reușit să se smulgă din friend-zone și să înscrie) este Matsuzaka Tōri, a cărui fotografie este postată și ea mintenaș, spre deliciul și oftatul iubitoarelor de limbă și cultură japoneză.

Sursa: http://www.topcoat.co.jp/artist/matsuzaka-tori/images/main01.jpg

Și acum povestea. Matsuzaka Tōri povestea într-un interviu la TV că trecuseră 8 (opt) luni de la începerea filmărilor și el încă nu îi vorbise partenerei lui din serial în afara platoului. Ce zic eu în afara platoului, cu excepția replicilor, chiar și în platou, din momentul în care se dădea CUT și se lua pauză, omul se dădea preocupat, studia scenariul etc. făcea orice altceva în afară de a ridica ochii la colega lui și să-i zică, firesc, două vorbe. Că cică nu știa cum să înceapă... Că deși sunt de-un leat (născuți 1988), ea a debutat mai devreme, deci îi este cumva senpai cum s-ar spune... Că el e mai timid de felul lui... Că...

Acțiunea serialului merge mai departe și ăștia doi se căsătoresc, moment în care actorul nostru timid realizează cumva absurdul situației și își zice că dacă e căsătorit în poveste cu tipa, parcă ar fi timpul să îi vorbească totuși și în viața reală. Dar aici altă problemă. Cum ziceam, ea are mai multă experiență cinematografică decât el. Bun, îi vorbește folosind formele politicoase ale verbului, dar cum o strigă?! Nu prea-i vine să-i zică Maki chan (chan fiind o formă de alint de la san), că e senpai, nu se trage de șireturi, ierarhia-i ierarhie... Dacă-i zice Horikita san, e deja un fel de „dumneavoastră” și parcă nici așa nu i-ar spune, la dracu´ au 24 de ani...

Mai cu ochii-n jos, mai într-o doară, au început să vorbească (între timp, făcuseră și un copil în serial). Dar tot actrița, deh, senpai, l-a abordat. Însă problema cu modul de adresare n-a fost rezolvată... Când trebuia să-i vorbească, începea evaziv: ...ăăă... auzi... ăăă... nu te supăra... N-ar fi o problemă, dar s-au terminat filmările și el n-a știut cum s-o strige.

Sursa: http://www9.nhk.or.jp/umechan/

P.S. Sper că după postul ăsta, cei care aveți prieteni în Japonia n-o să le mai ziceți: Auzi? Da´ chiar, tu de ce nu-ți faci prieteni? Fă-ți, dragă, prieteni! Păi da. Că ajungi, Doamne ferește să te legeni, să te dai cu capul de perete, să ieși pe stradă în cearșaf sau mai rău, să te autocitezi!

8 comments:

  1. Maestre... ăăă... sensei... ăăă... domnu' Moise... ăăă... pot să-ţi zic George?
    Subscriu, mai ales la PS. So true. Mai ales dacă te pune naiba să ai barbă („kitanaaai”) sau ochi deschişi la culoare („oni mitai”)... Nici nu se pune problema de keigo, n-ajungem pînă acolo.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Roman dragă, să nu ne formalizăm. Poți să-mi spui ojiichan.
      Despre faza cu barbă și ochi deschiși știu cum e, că le am pe amândouă. Sunt atracția copiilor de la noi din sat, când e închis la zoo.

      Delete
  2. Cred ca eu acolo chiar m-as apuca de impletit saluri si chiloti...pana mea, nu imi plac timizii si pampalaii :))

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ei, nu-i chiar așa. Poți să circuli cu trenurile târzii, atunci prind băieții curaj.

      Delete
  3. :) foarte buna scrierea. Eu din fericire am intalnit doar japonezi care faceau parte din cluburi. De handbal...de limbi straine...in rest traiasca Starbucks-ul!

    ReplyDelete
  4. Off topic, ce păcat că am descoperit blogul ăsta tocmai acum cînd mă întorc acasă...
    Dar eh, Japonia rămîne Japonia.
    Salutări din Hiroshima!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu-i bai, destulă vreme de citit cartea în avion, la întoarcere.

      Delete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate