cipangu

Monday, September 17, 2012

Zborul cetății albe - poveste despre Senkaku

În Cioplitorul din cetatea cea albă, Vladimir Colin povestește despre o cetate de la malul mării, ale cărei ziduri erau „din loc în loc, împodobite cu câte o aripă albă”. O dată pe an, într-o „noapte de sidef și catifele albastre”, aripile începeau să bată, cetatea se înălța în văzduh și plutea peste marea verzuie. Într-un an, în ziua dinaintea marelui zbor, venit de nu se știe unde, își face apariția pe valuri un negustor „scund, gros, cu picioare strâmbe, aducând mai degrabă a broscoi”, care îi îmbie pe locuitorii cetății să-i cumpere mărfurile ieftine - straie „lucrate dintr-o piele ciudată, roșie ca focul și plină de gurguie”. Un ban straiul! Un ban straiul! Lacomi, locuitorii se îmbracă în hainele străinului și, la ceasul când cetatea fâlfâie din aripi să-și ia zborul, caldarâmul se prăbușește și toți se rostogolesc pe nisip. De pe zidul cetății care se îndepărta, râzând în batjocură, negustorul cu înfățișare de broscoi le strigă: „Rămas bun! Așteptați-mă în straiele voastre de piele!”. Prea târziu, oamenii au înțeles că fuseseră înșelați. Hainele erau vrăjite, negustorul le vânduse ieftin ca să afle „taina cetăţii albe şi-a zborului ei din noaptea de sidef şi catifele albastre”.

Îmi amintesc de povestea asta tot mai des în ultimii ani când se vorbește despre ascensiunea Chinei, despre noua putere mondială și rolul pe care îl va juca de acum înainte pe scena istoriei. Ani de zile vânzând pe mai nimic mărfuri proaste, răbdând și punând deoparte ban peste ban, China rânjește acum batjocoritor către toți cei care i-au cumpărat straiele. Cu fiecare pantof de vinilin pe care l-am cumpărat, fiecare panasoanic și reobek la care ne-am bucurat, cu fiecare jucărie de plastic prost la care ne-am bulucit întinzând banii, noi toți am pus China acolo unde este acum. 



De ceva vreme încoace, tensiunile privind insulele Senkaku au reapărut. Pe scurt, pentru cei cărora numele nu le spune nimic, Senkaku sunt niște insule nelocuite, în Marea Chinei de Est, cea mai mică având 800 de m2 și cea mai mare 4.32 km2, pe care deși le administrează Japonia, le revendică bătând din picior cu țâfnă China. Nu discut aici ale cui sunt insulele de fapt și de drept, n-am nici pregătirea, nici poziția necesară. Poate că sunt ale Chinei, poate sunt ale Japoniei, ar putea fi la fel de bine ale Taiwanului de care sunt cel mai aproape (170 km). Iarăși, nu discut aici atrocitățile comise de japonezi în China, în timpul războiului, în caz că se mai trezește cineva vorbind la finalul articolului „lasă, bă, că și-o merită și japonezii, la câte le-au făcut”. Nu despre asta e vorba aici.

Cum spuneam, insulele sunt nelocuite. Nu se vorbește nicăieri că ar fi bogate în vreun minereu prețios. Se aude vag că ar fi niște zăcăminte de hidrocarburi. Apele sunt, ce-i drept, bogate în pește, dar asta se datorează faptului că în zona respectivă nu s-a pescuit exagerat (din ce în ce mai puține astfel de locuri). De unde atâta înverșunare pe chinezi să-și înfigă steagul în pustietatea altcuiva? Simplu. Pentru că a venit timpul să-și arate mușchii, să zădăre, să râcâie nițel rahatul să vadă, oare cine sare la bătaie de partea negustorului „scund, gros, cu picioare strâmbe, aducând mai degrabă a broscoi”? Dacă fluieră o dată, ce tovarăși sar în ajutor? Vine de colo Ivan, plăvanul trăznind a votcă? Kim ăl din nord,  prostalăul flămând o sări? Și cu ei și turbarea lui Mahmoud? 

Ne povestea un profesor că, în tinerețea petrecută în Giulești, când trecea prin fața golanilor, ăștia scuipau pe caldarâm să vadă cine le ocolește scuipatul și cine nu. Dacă îl călcai, era deja declarație de război.

În 2010, un vas de pescuit chinez a intrat intenționat într-un vas al pazei de coastă japoneze (și nu invers, cum a scris aici Evenimentul Zilei, pe care îi invit să urmărească înregistrarea). Anul acesta, pescari chinezi și hongkongezi au înfipt steagul Chinei pe una din insule. În ultima săptămână au loc din ce în ce mai multe demonstrații în China unde se urlă că insulele sunt ale Chinei (ei le zic Diaoyu). Demonstranții au ars o mașină a poliției chineze pentru că era de fabricație japoneză. 

Ce este cu adevărat îngrijorător este că cetățeni japonezi aflați în China au fost supuși deja unor agresiuni doar pentru că au fost auziți vorbind japoneza. În Shanghai, unui cetățean japonez i-a fost aruncat în față un bol de supă fierbinte. În Beijing, Shanghai, Guangzhou, sediile consulatelor sau ale companiilor japoneze au fost atacate cu pietre. A șasea zi de proteste - 85 de orașe. Pe motiv că „patriotismul nu e o crimă”, cum spune unul din slogane, protestatarii au spart și geamurile unor restaurante japoneze, așa, să moară sushi-ul și tenpura, că numai ele sunt de vină.  

Straiele chinezești de un ban bucata pe care le-am îmbrăcat cu toții nu sunt vrăjite, doar ieftine și proaste. Lăcomia încă nu știm cât ne va costa. Să sperăm că libertatea - zborul cetății albe din interiorul ființei umane - va rămâne un dar care să nu ne fie refuzat în „nopțile de sidef şi catifele albastre”.

2 comments:

  1. Eu cred că fenomenul chinez actual are la bază principiul bulgărelui de zăpadă care declanşează avalanşa, astfel încât prăbuşirea acestui sistem este doar o chestiune de timp. Iar forţa motoare va fi, în ultimă instanţă, tot lăcomia omului de rând. Singura întrebare este de ce natură va fi catastrofa mondială care va însoţi acest colaps.
    (Dacă omul nu este în stare să omită nici o strachină în care se poate călca, ce îl îndreptăţeşte să aştepte ca omenirea să omită vreo catastrofă?)

    ReplyDelete
  2. din pacate, cei care au creat pentru noi lucruri proaste, au ramas cu mentalitatea asta, iar chinei acum i se prabusesc podurile unul dupa altul.
    nu este o intamplare ca mentalitatea asta a lucrului prost facut i-a contaminat si pe ei. si cred ca nu este intampaltor nici faptul ca primele semne ale prabusirii interioare sunt simbolice: PODURI! legaturi, conexiuni... pe care le strica spiritual si atunci ele se surpa fizic.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate