cipangu

Sunday, October 14, 2012

Cum am fost dus prima oară la curve

Vine o zi de leafă în viața fiecărui ziarist când, după ce bea bere ca boul apă la cantina Rodipet de la Casa Scânteii și pe la cârciuma de la etajul doi de la Evenimentu´, mai rămâne cu niște bani. Și atunci, o satană bătrână din ziariștii ăia vechi se trezește vorbind: … gata, știu, mergem la curve! Tu ai 23 de ani și încă mai crezi în iubire, deși ea s-a cărat cu bagaje cu tot de vreo lună, dar nu vrei să ajungi ciuca miștourilor printre bețivii metafizici din Casa Scânteii, așa că zici în tremolo: …haide dom´le…


Eram patru. Fotograful, să-i zicem Boho, tipul de la paginare, să-i zicem Florin și detepistul, căruia pentru simplificare, îi vom spune detepistul. Ne-am aruncat în primul taxi care a oprit pe Kiseleff și ne-am pornit către districtul roșu al capitalei, mai degrabă roșu și negru, pe Ștefan Furtună în țigănie.

Când am auzit unde mergem, deja începusem să dau cu ghiara ca pisica pe portieră s-o deschid. M-au liniștit băieții, bă Moise, stai calm, o vezi, nu-ți place, n-o iei, nu te obligă nimeni. Bine, zic, dacă e ceva, vă aștept afară. Cum să ne aștepți, zice Florin, că nu mergem „la cameră”. Da´ ce-are camera?, sare Boho. Nu merg, bă, la cameră, n-auzi, e jeg, pute-a igrasie... Mai apare o magraoancă din zece în zece minute și-ți spune cât mai ai, ca la convorbirile cu taxă inversă... Ultima oară când am fost mai plângea și un copil în camera de lângă de mi-a tăiat tot chefu´... Detepistul clatină și el din cap a „nu la cameră” și intră calm în discuție: O luăm acasă. Florin e hotărât: Da, o luăm acasă și mergem la mine la garsonieră. Toți sunt pentru.  

La un moment dat, Boho se oprește din ședință și se repede la taximetrist: Bă, ce faci tu acolo? Șoferul tresare: Ce-ai, măi nene? Boho nu se lasă: Nu că ce-ai, măi nene, se-nvârte aparatu´ ca la jocuri mecanice, ne iei de fraieri, sau cum? Sar și ăilalți, dau și eu să constat furăciunea, dar la mine se învârtea oricum bordul cu totul... Gata, oprește că ne dăm jos! Ăla oprește, noi coborâm înjurând, șoferul cere banii pe cât am mers, noi trântim ușile și-l lăsăm să urle singur. La zece metri în fața taxiului, un aro de poliție. Șoferul trage lângă aro și se dă jos cu jalba-n proțap. Noi nu-l lăsăm să-și ducă plângerea la capăt și o rupem la fugă: sărim în curtea de lângă, mai escaladăm vreo două garduri, o luăm pe străduțe ca chiorii și alergăm șleampăt crăcănându-ne de râs. N-ajungem departe, că aro-ul de mai devreme trage fix în fața noastră, cu botul în trotuar.

Din aro sar sprinten doi polițiști borțoși, care gâfâie mai rău ca noi și ne somează ca pe borfași. Boho le sare înainte cu mâinile împreunate, țintuite de niște cătușe imaginare: Luați-mă! Arestați-mă! Mă predau! Se lipește apoi cu mâinile de gard și cu picioarele desfăcute: Percheziționați-mă! Polițiștii rămân tablou. E clar, Boho nu mai e Boho, e pe pilot automat și e-n vrie. Figura prinde, ne înțelegem din ochi și ne solidarizăm cu cauza: stăm toți patru în linie cu mâinile în gard, crăcănați cu spatele la milițieni. Boho scandează în continuare ceva cu libertatea presei, polițiștii se înmoaie și îndulcesc tonul. Le dăm toți legitimațiile de presă, Boho i-o dă pe aia veche de la Evenimentul zilei și polițiștii se înmoaie de tot. Unul dintre ei vine lângă Boho și-i zice să termine cu prostiile, să lase mâinile jos de pe gard. Dizidentul trage cu ochiul la polițist și izbucnește: Nu! Asta nu! E neregulamentar! Refuz să fiu arestat de un polițist descheiat la veston și fără caschetă!

Am pus-o! Să vezi că ne urcă ăștia în aro și ne bat ca pe șnițele la secție. Surpriză, polițistul se execută, se duce până la mașină, ia chipiul și vine încheiat la veston (cam cu nasturii stând să pleznească). Poftim, zice polițistul, acum e bine? Boho se dă lângă el, își umflă nările și-l amușină ca o nevastă geloasă: Mă, tu ai băut!

Omul legii se îmbujorează ca o fată mare, se leagănă nițel și zice șăgalnic: ... eh, am băut și io oleacă... S-a dus dracului și ultima umbră de autoritate, râdem prostește toți ca la finalul unui episod din Scooby Doo. Celălalt polițist mă ia părintește: măi, Georgică, se poate, ești băiat tânăr, sunteți ziariști... păi se poate să fugiți așa ca infractorii... sunteți oameni serioși, educați... Boho vorbește în numele nostru: Eh, am băut și noi puțin, uite, colegul știe.. Colegul sughite și dă din cap aprobator. O dăm la bârfe.

Da´ cu mine cum rămâne?, se bagă în seamă și taximetristul, care asista la toată scena de ceva vreme. Uitasem de el și noi, și polițiștii. Hai măi, băieți, dați-i banii!, se miaună ăla cu vestonul cu nasturii spânzurați. Nu-i dăm nimic, fură! Are maimuță pe aparat! N-am dom´le, atâta face... N-o mai lungim, îi dăm o parte din bani să tacă. Boho se roagă de polițiști să ne ducă până pe Ștefan Furtună, da´ parcă era deja prea mult, așa că ne-au scos la șosea de pe unde ne băgasem ca evadații.

Găsim alt taxi, care fura mai cu milă și îi spunem direct: La fetițe! Oprim la prima casă de pe Ștefan Furtună, unde era o bașoldină la poartă. O chemăm, matroana își mișcă greu curul până la mașină și începe negocierea. Scurt? Nu, normal. Câți sunteți? Io zic timid din colț: Trei...  Ăia: Nu, patru! La cameră? Nu, o luăm acasă și-o aducem înapoi. Păi lăsați garanție. Ne căutăm prin buzunare, facem totalul și ne dăm seama că nu avem bani de garanție.

Lăsăm un act, ceva. Bine, zice matroana, lăsați buletinul. Nu vrea nici dracu´să-și lase biroul populației, așa că tot Florin ne scoate din rahat și se oferă să-și lase el carnetul: și așa nu-l folosesc... Într-un final, țiganca procesează datele și dă prețul. Florin cade pe Boho și Boho pe spate. Detepistul ridică din umeri. Mult. Asta-și bate joc de noi, hai mai încolo.

Mașina trage la următorul cuib și reluăm discuțiile. La final, același preț. Time-out. Florin se întoarce la noi: Bă, voi când ați fost ultima oară, cât era? Ăla hâr, ăla mâr, nu prea fusese nimeni recent, așa că nu mai știau mersul. Se bagă în vorbă și șoferul: Atâta e. Ați nemerit prost, a crescut dolarul... De ieri cere și ei mai mult. Am mai dus clienți... Nu se poate, nene, e prea mult. Hai să mai întrebăm.

Mai încercăm la două locații, degeaba. La a treia, Florin îl ia pe pește la coarda sensibilă. Suntem ziariști, abia ne ducem zilele, înțelege-ne și tu că suntem oameni. Garanție lăsați? Nu, lăsăm un act, ceva. Buletinul. Nu buletinul, un carnet de conducere, e bine? Bine, hai... Țiganul ia carnetul cu două degete, cam dezamăgit așa. E dintr-ăla vechi, clatină din cap. Da, zice Florin, n-am apucat să-l schimb. Și n-ai nici asigurarea plătită, zice țiganul, după ce dă în scârbă două, trei file. Șefu´, e valabil, ce mai... Dă-ne și nouă o fată la un preț bun. Îi zicem în ce buget ne încadrăm, țiganul cântărește carnetul în palmă, se gândește și zice, bine, mă, stați așa c-o aduc acuma.

Chiuim de bucurie, ne îmbrățișăm, când din spate se aprind două faruri. Mă uit înapoi, o mașină de poliție. Ne ia panica pe toți, am pus-o, poliția... ce dracu´ facem... Taximetristul e calm, se uită în retrovizoare și zice: Da, e poliția... a aprins farurile să vedeți ce-alegeți. Își ia și ei parte, tre´ să aive grije de afacere... Păi cum...

Ne liniștim, continuăm bucuria, Florin se întoarce să vadă ce i-a adus peștele la ofertă... se trage brusc înapoi și urlă. Ne uităm și noi pe geam, ne ia groaza și răcnim și noi. Venise țiganul cu dama: „balcâză și lălâie” cum zicea Creangă, o mutație genetică între râie, fata și caprele Irinucăi. Primul care-și revine din preinfarct e Florin: Ce-i asta, măi nene, vrei să ne omori? Urduroasa pleacă tropotind ofuscată în curte rănită în orgoliul ei de model, țiganul pufnește și el: Păi la banii ăia ce vroiai, mă, mânca-ți-aș...

Mână ´nainte, birjar. Dăm două ture pe lângă gară, unde mai știau băieții niște locuri. Pe Calea Griviței, nu mai erau baragladine la poartă, că era prea lumină, trimiteau copiii la înaintare. Veneau puștanii de 7-8 ani, spurcați la gură și te luau direct cu ce era în meniu. Precoci. Dăm să oprim la alt stabiliment, unde știa Boho, era închis. Aicea, zice Boho, ne-a zis patroana să nu mai venim când suntem luați, că cică terminăm greu și fac fetele fălci și scurtă la mână. Ultima oară pompa aia și belea ochii la mine, mai ai?, mai am... Cică să nu mai vin beat, păi treaz nu intru acolo, că n-am înnebunit...

Tăiem de la buget plimbarea cu taxiul și o luăm la pas până prin regie. Mâncăm câte o șaormă rece cu maioneză sleită să prindem puteri și mărșăluim mai departe, spre împerechere. Balenele cică parcurg vreo 400 de kilometri în căutarea femelei, ce, noi suntem mai proști? Șaorma cade greu, Florin zice, hai la mine la garsonieră, ne regrupăm și vedem de acolo ce facem mai departe.

Se făcuse deja vreo două. Ajungem la garsonieră, eu zic, gata, ne-am distrat destul, restul parcă nu se împăcau cu gândul că încheie seara fără să înscrie.

Florin se bate peste frunte. Bă, cum am putut să uit. Își adusese aminte de una, Vraja Mării, de prin Militari care rezolvase nouă inși într-o noapte, numa´ din vorbe și din încheietură, super meserie ce știe aia, legendă de legendă. Hai s-o căutăm! Perfect, zic, mergeți voi să o căutați pe Vraja Mării, mie nu-mi mai trebuie acum nici Vraja Mării, nici Heidi, fetița munților, sunt rupt de somn, eu v-aștept aici, când veniți mă treziți și pe mine. Bine, Moise, nu știi ce pierzi.

Cei trei mușchetari au pornit în expediție, eu am rămas singur, bucuros tare de un pat și o pernă. Vreo trei ore m-am perpelit de pe-o parte pe alta, de zici c-aveam rate la bancă. N-am ajuns la curve în ziua aia, dar m-au făcut țânțarii curva lor toată noaptea. Mă rog, ce mai rămăsese din noaptea aia turbată. Poștă m-au făcut. Sită. Ciur. Tot o bubă. Când am ațipit în sfârșit, s-au întors și ăia cu fețele lungi și corăbiile înecate. Vraja Mării, legenda vie a plăcerilor de noapte, meseriașa, artista, virtuoaza încheieturii, se măritase și se făcuse fată de casă.

Se crapă de ziuă. Ochii noștri la fel. Ce dracu´ facem? Ca-n bancul cu motanul și motănașul, le zic: Bă, io mai fut cinci minute și mă duc acasă. 

..........................................
Pe cei lezați de titlu, de introducere, cuprins sau final, îi sfătuiesc să nu citească editorialul Hypocrisex din Playboy, numărul din octombrie, în care vorbesc despre ștefanfurtunile japoneze, vraja mării Chinei de Est și iubirile de unică folosință.

8 comments:

  1. Moise, cum stiu io ca te tragi din colentina, cum ai uitat bre sa'ncerci pe matasari?
    ce incult..plm

    :d

    fratele tau kolo

    Pura Vida!

    ReplyDelete
    Replies
    1. Kolo, eram în timpul serviciului. Mătăsari era pentru timpul liber. Și în plus, pe vremea aia nu te cunoscusem încă... Pura vida...

      Delete
  2. Un text savuros! Când stăteam în Grozăveşti şi trebuia să mă duc la gară după pachet, o mai luam la pas. Îmi plăcea să mă plimb pe străzile alea cu case ţigăneşti, cele care leagă Plevnei de Dinicu Golescu. Pe strada Fluviului era o doamnă grasă, bronzată şi cu părul decolorat, de un galben pai, iar această doamnă şedea mereu pe o scaun scos în faţa unei case. Mânca seminţe. Din curtea dumneanei am văzut ieşind puradei în pielea goală, care alergau fără încălţăminte pe asfaltul care, pe timp de vară, l-ar fi fript un om normal. Chiar şi încălţat. Tot din curtea doamnei cu scaun la poartă am mai văzut ieşind multe fete în furou, unele mai slabe, altele mai grase, cu sau fără dinţi, dar toate la fel de bronzate. Odată trecea şi Logan al poliţiei pe strada aia. Încetineşte când ajunge în faţa doamnei de pe scaun şi-mi zic că mi ţi-o prinde. Dar de unde, doamna n-a avut nicio emoţie. Nu s-a ridicat de pe tron, dar a ridicat o mână în semn de salut către poliţiştii din maşină. Presupun că erau masculi şi că erau doi. S-au salutat şi atât. Poate nu era bordel acolo. Voi ce ştiţi de strada Fluviului?

    ReplyDelete
  3. Dacă din strada Fluviului se simțea adierea efluviului, casa avea o doamnă distinsă cu părul decolorat care-i păzea ca un cerber intrarea, prin curte se perindau făcând furori furouri, cu siguranță că în casa aia nu era cerc literar sau de aeromodelism.

    ReplyDelete
  4. Fara nici o legatura cu articolul de fata, pe cand o continuare la "Iertati-ma ca nu sunt japonez"?:)

    ReplyDelete
  5. Cel mai savuros mi se pare să scrii povestea asta stînd în Japonia...

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate