cipangu

Friday, December 28, 2012

Reveliunu 2001

Ceea ce urmează este povestea unui program de revelion care nu s-a difuzat niciodată. Voi încerca să o spun la rece, fără răutate și polițe plătite, fără epitete și înflorituri.

În anul 2000, echipa care realiza emisiunea Liceeni 100% la Radio România Tineret a primit din partea directorului de atunci, Florian Pittiș, comanda de a realiza programul de revelion (partea înregistrată). Nu și-a pus nimeni problema niciunui contract, cuvântul omului care era deja un mit ne-a fost tuturor de ajuns să pornim la treabă. Din când în când primeam asigurări că buget este, să nu ne punem problema banilor, tot ce contează este ca produsul finit să duduie. 
 
Timp de două luni, pentru că oficial nu se lucra la niciun program, nu am putut folosi studioul decât după terminarea programului normal, adică noaptea. Din când în când, trimiteam bucăți din ce lucrasem la conducere, să ne asigurăm că suntem pe drumul cel bun. Într-o zi am fost chemați în biroul cel mare de însuși Florian Pittiș, care a ținut să ne felicite pentru ce lucrasem. Textual: „mi-aș dori să vă pot da un premiu pentru umor”. A repetat asigurarea că banii nu sunt o problemă și că vom semna un contract când programul va fi finalizat. 

Am terminat. Reveliunu 2001. S-au făcut ultimele retușuri, s-a trimis materialul la aprobat, s-a aprobat, ultimul pas era contractul și plata. Ne prezentăm în același birou mare – între timp făcusem și un caiet de presă - și îi prezentăm domnului director nota de plată. Pittiș se uită peste tabele, strâmbă din nas că era cam mult, apoi ridică ochii peste rame și întreabă: Și partea de direct? I se amintește că înțelegerea fusese făcută pentru partea înregistrată și că nu se pusese niciodată problema directului. Mulțumesc, la revedere, a articulat cu dicție, ca la Teleenciclopedia. Dacă e nevoie, facem și directul... a mai apucat să zică cineva. Am zis mulțumesc, ieșiți afară.

Două luni de muncă noaptea, ore de studio și deconturi la taxiuri după care s-a tras apa în câteva minute. Sărbători cu gust amar, cu masa ceva mai goală decât în alți ani. Prin echipă s-a lăsat cu căderi de calciu, ulcere și multă, multă scârbă. 

Ar merita măcar amintiți, dacă plătiți n-o să fie niciodată: Mara Popa, Tiberiu Oprița, Claudia Ungureanu, Roxana Jdanov, Andreea Slav, Adrian Bîzîiac, Florin Silviu Ursulescu, Mădălin Cristescu și subsemnatul.

Doisprezece ani am tot ezitat să scriu textul ăsta. La ce bun? Aș vorbi oricum la pereți. Cum spunea cineva din echipă mai ieri: „mistificarea Pittiș e mai mare decât acum 5 ani, când s-a dus”. Dar dacă tot m-am apucat să dau chiloții jos la statui, măcar să duc treaba la capăt pe 2012. Lumină nu se va face, dar măcar nu voi îngenunchia în tăcere.

„N'imitez rien ni personne. Un lion qui copie un lion devient un singe.”, spunea Victor Hugo. Oamenii, fie ei și mari, care ajung să se creadă Dumnezeu, îl imită prost și sfârșesc prin a coborî ceva mai jos de maimuțe.

Spectacolele din Sala Atelier de la Național cu muzică și poezie, Pasărea Colibri și FFN (ecouri ale Poeziei muzicii tinere) vor rămâne o parte frumoasă a adolescenței mele. N-am să schimb programul dacă o să prind în vreuna din vizitele din țară o redifuzare a Teleenciclopediei. Îi păstrez o amintire frumoasă și actorului Florian Pittiș, pe care l-am văzut jucând la Bulandra. Dar directorul postului Radio România Tineret (îngropați acum și unul, și celălalt - directorul în pământ, canalul, pe net) va rămâne pentru mine o mare dezamăgire. Dumnezeu să-l ierte, eu n-am reușit.

las două fragmente. La mulți ani, 2001.

6 comments:

  1. Eu am fost crescut de taica-meu cu respect pentru Pittis, dar mi-a disparut tot respectul in momentul in care, la Sighisoara, in deschiderea unui concert Pasarea Colibri, acesta a urcat pe scena si primul lucru pe care l-a facut a fost sa vina la microfon si sa strige "FORZA RAPID!!!"... nici acum nu-mi dau seama ce treaba avea rrapidul cu muzica lor si cu publicul prezent.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Augh augh augh, omul avea o pasiune. Și tu dacă ajungi, să zicem parlamentar, primul lucru pe care o să-l strigi de la tribună o să fie Hai Dinamo, nu Stimați concetățeni.

      Delete
    2. N-o sa fac asta niciodata! Sunt un om de principiu.... in cel mai "rau" caz o sa le arat niste "horns up" si o sa port un tricou cu 666.

      Delete
  2. Stiu ce spui. Am muncit 15 ani pe Dorobanti si am avut clienti cam pe toti actorii si cantaretii, mai mari sau mai mici, pe care i-a dat natia asta. Plus vedete de televiziune, ziaristi, asistente tv, etc. Am invatat un singur lucru: nici unul dintre ei, in viata reala, nu este aceeasi persoana cu cea publica. Nu dau detalii, dar asa am ajuns sa le urasc cu pasiune pe Corina Chiriac si Ionela Prodan, ca sa dau doar doua exemple. A existat totusi si o exceptie: maestrul Marin Moraru. Am muncit pentru dansul cam 5 ore, pe parcursul a doua zile, demontand o broasca ruseasca de pe usa de la intrare si montand una moderna si mai performanta. Despre placerea si privililegiul de a ma afla alea 5 ore in preajma acelui om minunat si a sotiei sale, doamna Lucia Popescu-Moraru, as putea scrie o carte in 3 volume.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ori noi nu-i vedem așa cum sunt, ori ei ni se arată întotdeauna altfel.

      Delete
  3. mi-ai amintit de o relatare de Alex Stefanescu, in care povestea cum, pe vremuri, Octavian Paler (cred ca se intampl in perioada cand fusese directorul televiziunii romane, inainte de 1970) se infruptase in fatza lui dintr-un castron plin cu capsune pudrate cu zahar, fara sa ii ofere macar una.
    eu cred ca oamenii astia se imita pur si simplu pe ei insisi.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate