cipangu

Saturday, December 15, 2012

S-a sculat mai an, bădica George Cârțan

Îmi place de mor să merg pe jos. Atât de tare, încât într-o dimineață, deși băusem până pârâise de ziuă și mai rămăsesem cu bani, le-am făcut în ciudă taximetriștilor și am luat-o voinicește pe jos spre casă, din capătul celălalt al Bucureștiului.

Și pe măsură ce mergeam, gândurile începeau să se limpezească. Mă trezeam parcă din fiecare pas și intrasem într-un ritm care îmi părea că m-ar ține până la capătul lumii. Ciudat, oboseala dispărea și mă încărcam de energie, ca și cum un electromotor de care habar nu avusesem până atunci se pusese dintr-o dată în funcțiune. Și atunci mi-am adus aminte de Badea Cârțan.

Sursa: http://www.formula-as.ro/2006/716/societate-37/urme-de-opinci-in-istorie-badea-cartan-6977
 
Am avut brusc revelația că de la el încoace, niciun român n-a mai mers pe jos până la Roma. Apoi un gând smintit s-a pornit ca o armată de furnici pe șira spinării: Oare ce-ar fi dacă...

Povestea asta se întâmpla acum trei ani (2009), când am avut o revenire în țară de vreo patru luni, să le zicem sabatice. Nu intru în amănunte, cert e că au fost câteva luni fără prea mari apăsări, genul ăla de perioadă în care te-ai putea apuca și de un curs de frizerie, doar ca să-ți umpli timpul cu ceva. Iar ideea cu mersul pe jos până la Roma îmi apărea dintr-o dată ca singurul lucru care putea să dea sens acelui timp degeaba. 

Trimit sms-uri la câțiva prieteni, mă ia valul mai tare și chiar îl sun pe unul dintre ei care mă gândeam că s-ar fi aruncat cu mine în toată nebunia asta, pe nimeni altul decât fotograful, cineastul, maratonistul, călătorul, activistul, pasagerul de Marshrutkă, aventurierul, zeul, nemuritorul Vlad Petri. Era cinci dimineața. Petri răspunde și îmi spune cu calmul lui bistrițean că avea un semi-maraton la 7. Nu mă înjură. E semn bun, zic. Mă simt ca ultimul om pentru că i-am alungat cu ghioaga oițele pe care le numărase el una câte una ca să fie odihnit pentru cursă, îi urez baftă la alergat și stabilim o întâlnire să vorbim de proiect. 

Până acasă mă trezisem deja de tot, dar ideea cu expediția mă amețise mai tare ca orice. Sunt prea surescitat să adorm. Ba nu. Clefăi de două ori și sunt lemn. Când m-am trezit, ideea era tot acolo. Și nu în sertarul ăla cu „cam cât de beat am putut să fiu să mă gândesc la așa ceva”, ci la loc de cinste, în cap de lista cu de făcut la prima oră.

Convoc vreo cinci șase prieteni la brainstorming, le zic pe scurt ideea frământând o fițuică pe care notasem câteva rânduri și aștept cu ochii mari și umezi, de bou, reacția. Zero. Ar fi fost de o mie de ori mai entuziasmați dacă le-aș fi zis că am descoperit că după luni vine marți. După care au luat fiecare câte un topor și au început să-i dea cu sete la rădăcină.

-         ...și unde înnoptezi?
-         ...dacă te prinde noaptea undeva în pădure sau prin vreun sat dintr-ăla de la mama dracu´, ce faci?...
-         ...și cine-ți plătește ție cazarea și toată cheltuiala?
-         ...ce-o să mânânci toate zilele astea...
-         ...dacă plouă?

Am încercat să răspund, că se face un plan al călătoriei, se calculează cam cât se parcurge într-o zi astfel încât să nu te prindă chiar toate nopțile în pustiu, la un prim calcul, ar fi costul n-ar fi foarte mare, se pot găsi niște sponsori, ploaia chiar nu e o problemă.... dar între toate întrebările astea, revenea cu obstinație una, pusă sub diferite forme: de ce? 

Până la urmă, ce vrei să demonstrezi? Că ce? Că românismul? Că latinitatea? Că Badea Cârțan? 

Nu astea. Sau de fapt, da, toate astea și ceva în plus. Le-aș putea aminti oamenilor frumusețea mersului pe jos. Revenirea la lucrurile simple. Despre asta e vorba. Să punem preț pe cea dintâi formă de locomoție a omului, înainte să se urce pe cal, pe cămilă, pe elefant și să-i înfigă pintenii-n burtă, dii, Doina, găsi-te-ar dracii, înainte să-și pună curul din ce în ce mai mare în scaunul de piele și cotul pe geam și să coboare niște trepte în regnul animal în prima intersecție.

Căcat. Hai, bă, Moise, ne lași cu fazele astea, un´te duci, stai dracu´ jos, mai ia-ți o bere și vino-ți în fire. 

Dintre toți, doar Petri mai rămăsese în cercul gol din jurul ideii mele de doi lei. Se gândea chiar să filmăm un documentar pe drum, puteam face o serie, o vindeam unei televiziuni, ehe, se pot face multe, singura problemă era că în aproape aceeași perioadă el era prins în alt proiect. Am mototolit visul lui Cârțan și l-am aruncat la coș. 

Aproape că am uitat de el până ieri, când am citit o știre. Înainte să vedeți despre ce e vorba, vă mai zic doar atât: 1. dacă aveți o idee/ un vis/ un plan în care credeți, atunci credeți până dincolo de prieteni. După trei ani, când le veți aminti, vă vor spune așa: „nu mai țin minte decat vag despre ideea asta… mai zi-mi o dată… am uitat și ce ți-am zis…” 2. dacă vine un prieten la voi cu o idee/ un vis/ un plan nu-i  zâmbiți flegmatic și superior și nu-i dați peste degete. Acum dați click aici.

P.S. Respectele mele, Adrian Melicovici.

UPDATE: Mai dați un click, din inimă, aici. Plecăciuni, Mirel Magop.


No comments:

Post a Comment

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate