cipangu

Sunday, September 30, 2012

Acustică, custică, fă gura mai mică

Oamenii pot cânta în canon, dar nu și vorbi. Nu poți să-ți duci ideea la capăt când te îngână cineva, mai ales tu. Pornind de la premisele astea simple, Kazutaka Kurihara și Koji Tsukada au umflat anul acesta premiul Ig Nobel pentru acustică, cu SpeechJammer.

273 de motive…

…pentru care 273 de locuri pe care să le vezi înainte să pleci din România e un flaps de 2,73 lei.

Wednesday, September 26, 2012

Un actor timid

Japonezii nu se tem de cutremure, de climă, de muncă, de suprapopulare, de ziua de mâine. Sunt însă, mai presus de toate, o naţie de oameni singuri. Şi deşi însingurarea asta îi înspăimântă de moarte, nu fac nimic să schimbe cumva lucrurile. Pendulează între frica de a rămâne singuri şi groaza de a face un pas în afara cercului lor de singurătate şi a cunoaşte pe cineva. Şi când te gândeşti că sunt aproape 130 de milioane de locuitori...
Iertați-mă că nu sunt japonez

Monday, September 24, 2012

Friday, September 21, 2012

Tot pe rock, pe rock, pe rock


E lung pământul, ba e lat
Se dete rock la noi în sat
Rock neaoș, proaspăt, japonez
Să vezi, s-auzi și să nu crezi
La camping, fix între livezi.
Pe înserat.

Monday, September 17, 2012

Zborul cetății albe - poveste despre Senkaku

În Cioplitorul din cetatea cea albă, Vladimir Colin povestește despre o cetate de la malul mării, ale cărei ziduri erau „din loc în loc, împodobite cu câte o aripă albă”. O dată pe an, într-o „noapte de sidef și catifele albastre”, aripile începeau să bată, cetatea se înălța în văzduh și plutea peste marea verzuie. Într-un an, în ziua dinaintea marelui zbor, venit de nu se știe unde, își face apariția pe valuri un negustor „scund, gros, cu picioare strâmbe, aducând mai degrabă a broscoi”, care îi îmbie pe locuitorii cetății să-i cumpere mărfurile ieftine - straie „lucrate dintr-o piele ciudată, roșie ca focul și plină de gurguie”. Un ban straiul! Un ban straiul! Lacomi, locuitorii se îmbracă în hainele străinului și, la ceasul când cetatea fâlfâie din aripi să-și ia zborul, caldarâmul se prăbușește și toți se rostogolesc pe nisip. De pe zidul cetății care se îndepărta, râzând în batjocură, negustorul cu înfățișare de broscoi le strigă: „Rămas bun! Așteptați-mă în straiele voastre de piele!”. Prea târziu, oamenii au înțeles că fuseseră înșelați. Hainele erau vrăjite, negustorul le vânduse ieftin ca să afle „taina cetăţii albe şi-a zborului ei din noaptea de sidef şi catifele albastre”.

Monday, September 10, 2012

O sută de ploi

Când s-a făcut și n-am știut ne-vară? Când ne-am trezit prea goi, prea doi? Când a venit, pribeag din cale-afară Septembrie, cu suta lui de ploi?

În blugii tăi și în cămașa-mi albă mă întreceam cu caii la galop. Purtam la gât săruturile tale salbă și-n colțul gurii, de negru vin un strop. Sorbeam roua de șoapte de pe buze. Vânam pe pielea-ți fină albi fiori. Ca îndemnați de oarbe călăuze, ne rătăceam în noapte până-n zori.

Ca aripi veștede de înger blestemat, prea multe frunze moarte între noi... Ne cheamă iar pribeagul nechemat, Septembrie, cu suta lui de ploi.

Wednesday, September 5, 2012

Republica Otopeni

N-am știut niciodată cum să încep o confesiune. Buba amintirilor nu se sparge niciodată logic, mărturisirile nu urmează firul cronologic al evenimentelor, ele își rezervă dreptul de a se așterne într-un ritm propriu, dictat de o memorie mai degrabă emoțională și alterat de afecte.