cipangu

Monday, February 25, 2013

Transhumanța s-a născut la sat

Când am plecat definitiv din țară, am vrut să-i las un bilet. Trăisem împreună peste treizeci de ani și nu se cădea să dispar așa, fără un cuvânt, păcălind-o că mă duc să iau pâine cu ditamai geamantanul după mine. După „Dragă România” și o virgulă, m-am oprit. Nu era o figură de stil, chiar îmi era dragă, cu atât mai mult cu cât eram pe cale s-o pierd. Până la urmă, nu i-am mai scris nimic. Am hotărât să nu ne despărțim, să ne mai dăm o șansă, ca într-un șlagăr prăfuit, „Adio, dar rămân mereu cu tine”. Ba nu. Adio, dar român mereu cu tine.

Cum bine spunea Raluca Nagy, cercetător în domeniul migrației și colegă de diasporă, avem cu frumoasa noastră patrie o relație long-distance. Trăim cu țara natală o poveste de iubire bazată pe încredere, dar nu și scutită de binecuvântarea de a nu ști cu cine ne înșelăm unul pe celălat. Ne vedem rar, o dată pe an, când o găsesc schimbată în formă și mereu aceeași în fond.

De la an la an, iubita mea patrie dă naștere unor monștri în aparență drăgălași dacă n-ar fi de-a dreptul oribili, pe care neavând puterea să-i recunosc legal, am găsit soluția la îndemână și la modă: adopția la distanță – ce ipocrizie oximoronică. Să fii aproape de departe. Să iubești animalele mângâindu-le cu mânuși să nu iei microbi. Le trimit atâta dragoste cât încape într-o sumă lunară și cu toate astea ei mă târăsc în procese de paternitate prin emisiuni tabloide și mă strigă: „Tată!” zdrențăroși prin Europa.

Cu fiecare scandal care răzbate până în presa japoneză, la întrebarea Cum e de fapt România? îmi dau seama că după niște ani de long-distance relationship nu mai am o definiție clară. Nu știu pentru câtă vreme, când vor auzi de unde vin, interlocutorilor mei li se va lumina fața, cu gândul la țara lui Dracula și a Nadiei Comăneci. N-am știut nici cum să le explic reportajele realizate de televiziunea japoneză cu vrăjitoare cu fuste înflorate. Mi-am găsit greu cuvintele când m-au întrebat despre Yurika Masuno,  japoneza omorâtă la Otopeni.

Să vorbim puțin despre Anglia - ultimul război ideatic în care ne-am trimis trupele. Nu aduc în discuție scandalul cărnii de cal (care-i altă mâncare de lebede - falsă, dar greu de dislocat dintre prejudecăți) ci acel „du-te vino” întors: „nu veniți/ ba veniți voi la noi”. Am regăsit clocotind la foc mic, uitat aprins de pe vremea alegerilor, aceeași societate polarizată, contestând sau susținând cu vehemență un răspuns românesc la un drob de sare britanic.

Nu am un răspuns la întrebarea dacă demersul celor de la Gândul a fost reușit sau nu. Mi se pare chiar bizar că un popor care recunoaște deschis că se află într-o criză gravă de identitate se pronunță tranșant în problema unei campanii de imagine care îl definește. Nu prea mai avem habar cine suntem, dar știm clar ce NU suntem. Ca o femeie țâfnoasă care nu știe ce vrea, dar știe că vrea acum.

În iarna vrajbei noastre cu englezii, mi-e greu să-mi apăr compatrioții în totalitate, după cum îmi e greu să-i critic în ansamblu. Am pe de-o parte niște secvențe cu cetățeni români în Marea Britanie furând din containere pentru ajutoare, ca să luăm doar un caz, iar pe de altă parte prieteni și rude, profesori și bursieri de merit. Să mă bat cu pumnii în piept că România e o țară de doctori în antropologie, lingvistică sau matematică e o abordare nu tocmai inspirată. Să las capul în jos că vin dintr-o țară care livrează Europei gunoieri și cerșetori, iarăși e greșit.

Să presupunem că, statistic, ne putem defini ca fiind atât la sută codri verzi de brazi, atât la sută câmpuri de mătasă, atât la sută dor și mămăligă, restul corupție, agresivitate și mitocănie. Dar pot compensa plusurile românilor în ochii unui străin care a avut contact cu exemplarele noastre mai puțin reușite? Poți convinge un om care a mușcat din procentul otrăvit al mărului că restul are și părți bune?

Statisticile nu mai sunt la fel de credibile dacă în cazul tău probabilul se produce. Câtă valoare de adevăr mai au cifrele privind rata mortalității prin sepsis postoperator, de exemplu, dacă operația TA nu a reușit? În cazul tău, mortalitatea e de 100%. Hâda ți s-a dăruit toată, ca o puștoaică naivă căreia i-ai promis că o iei de nevastă.

Experiența directă lasă nu doar traume, ea se cicatrizează în definiții greu de schimbat. Nu lasă prea mult loc și pentru nuanțe. Pentru enoriașii bisericii St. Mary din Hinckley, românii sunt niște hoți de plumb de acoperiș. Pentru familia lui Hajime Hori, japonezul care și-a pierdut viața mușcat de un câine în București în 2006, România e o țară a patrupedelor fără stăpân. E greu să le vorbim de Brâncuși acum. Sau de La blouse roumaine.

Sunt prins între două categorii de clișee: noi despre noi și ei despre noi, captiv între frazele care ne-au mângâiat pe creștet în copilărie și cele care ne-au trezit din visare. Reiau aici două din cele din urmă, asumându-mi riscul de a vă fi deja cunoscute.
„De altfel oamenii sunt foarte puțin primitori, nu sunt supuși nici unei reguli, socotesc că nu e lucru mare să facă moarte de om, sunt foarte lacomi de bani și născuți pentru furt. Nu sunt arătoși nici ca statură, nici ca înfăți­sare; sunt negricioși la chip, cu plete și cu barbă, de o înfățișare foarte aspră și sunt foarte răbdători la orice munci și lipsuri.” Anton Verancsics (Verantio), De situ Transylvaniae, Moldaviae et Transalpinae, 1538

...și al doilea:
Nimic nu este mai puțin urgent decât imediat-ul românesc”.- Paul Morand, București, 1935

Poate că percepția altora despre noi doare mai tare, dar un prim pas ar fi s-o ascultăm măcar. E dezinteresată, deci pe undeva mai sinceră. Nu o putem schimba dacă lăsăm în continuare aceleași proprii clișee călduțe să ne circumscrie identitatea. Riscăm să ajungem de la sintagme ca „urmașii Romei”, „popor ales”, „apărătorii creștinătății”, „micul Paris”  la truismul din titlu și să ne simțim tare bine cu noi înșine.

P.S. După ce am terminat de scris aceste rânduri, am citit următoarea pereche de știri:
The Telegraph: După marea Britanie, și Germania se teme de imigranții români.
Gândul: Filmul românesc "POZIŢIA COPILULUI" a luat URSUL DE AUR pentru cel mai bun film, la Festivalul de la Berlin.


Apărut în Dilema veche, nr. 472, 28 februarie - 6 martie 2013

1 comment:

  1. De acord cu ce ai scris, cu o nuantare: politicienii din Anglia, si cei de la varf in general, joaca cartea boogieman cand au ceva de castigat, pe principiul pe care joaca si cei din SUA cartea terorismului iminent. Adica da-le ceva pe care sa-si reverse furia/concentreze frica ca sa nu fie atenti la porcariile pe care le fac ei la guvernare.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate