cipangu

Tuesday, February 26, 2013

Un sac de mandarine

Într-o zi, un bătrân a cumpărat un sac de mandarine. L-a cărat cu greu până acasă și s-a așezat să-și tragă sufletul, cu bulgării galben-roșiatici înaintea ochilor.

În vremea lui, bătrânul nu avusese parte de fructa parfumată, sora mai mică, mai dulce și mai sfioasă a portocalei. Prindea în copilărie, când și când, câte una, două și întotdeauna numai iarna, le drămuia cu grijă, felie cu felie, le lăsa pulpele fragede să se topească încet, apoi le mesteca fără grabă, cu ochii închiși. Se îndrăgostise de ele încă de pe atunci fără să știe.

Acum avea înainte un sac întreg. Nu ajunsese bogat cum își jurase demult, dar adunase atât cât să nu se scobească în pungă în fața negustorului de fructe. A desfăcut cu băgare de seamă sacul la gură, ca și cum s-ar fi temut ca mandarinele să se sperie și o ia la goană, apoi a scos binișor una câte una.

Asta e cea pe care mi-am dorit-o la cinci ani, sub brad. Asta mi-ar fi luminat noaptea de toamnă, când am împlinit unsprezece. Pe asta, își zise bătrânul cântărind-o în palmă, aș fi făcut-o inimă și i-aș fi pus-o în piept fetei care n-avea și de care mă îndrăgostisem la 18. Și tot așa, rând pe rând, a împovărat fiecare mandarină cu amarul zilelor în care nu fuseră lângă el.

Și dacă... se întrebă, și dacă nu e târziu? Gândul a luminat chipul bătrânului și parcă și mandarinele s-au aprins mai tare, pâlpâind roșiatic în ochii larg deschiși. Le voi mânca acum!

***

Ia-mă cu tine în noaptea ta, i-a spus ea povestitorului. Și povestitorul a luat-o cu ea. Când cei doi au ajuns la casa bătrânului, acesta golise mai bine de jumătate de sac. L-au privit prin fereastră fără să-l tulbure cum dezghioacă încet roadele portococalii, cum desprinde cu migală felie cu felie și cum, ca în copilărie, închide ochii atunci când pernuțele doldora de arome i se topesc în gură.

Mâinile bătrânului erau zbârcite și tremurau nesigur. Să fi fost vârsta? Emoția? Cine mai știe... Mandarinele se lăsau însă dezbrăcate ușor de coaja moale, ca niște femei care-și aruncă grăbite straiele să nu lase pe mai târziu nicio o clipă de iubire.

O să le mănânce pe toate, a strigat ea. Ssst, nu-l tulbura, i-a răspuns povestitorul. Trebuie să faci ceva, o să i se facă rău, a continuat fata. E povestea ta! Ba nu, a zis el. E povestea lui.

Urmează-mă, i-a spus povestitorul fetei. Pot face altceva în schimb. Au mers împreună o vreme și când fata dădea semne că s-ar fi plictisit, au ajuns la o casă aidoma celei dinainte. Au privit pe geam, unde același bătrân privea cu nesaț un sac de mandarine care sclipeau roșiatic. Gândul lui răsună limpede în mintea celor doi: Și dacă nu e târziu? Dacă se mai poate cârpi și acum, în al doisprezecelea ceas, trecutul?

Bătrânul a strâns sacul cu mandarine la gură, l-a suit în cârcă și a pornit la drum. Le-a dăruit pe rând, una câte una. Unui copil de cinci ani să aibă ce pune sub brad. Altuia i-a luminat o noapte de toamnă, când împlinea unsprezece. Unui îndrăgostit de optsprezece ani, s-o facă inimă și să i-o pună în piept fetei iubite. Și tot așa, până când în sac n-a mai rămas niciuna.

Ești mulțumită acum? a întrebat-o povestitorul. Îhî, acum da, a zâmbit fata. Bine, să ne întoarcem, e aproape ziuă.

Au lăsat în urmă noaptea cu mandarine și case la fel, împăcați cu gândul că acum, în sfârșit, bătrânul e mulțumit în ambele povești. Nu era. În prima casă, se întreba cum ar fi fost dacă ar fi dăruit toate portocalele în loc să le mănânce până la ultima, iar în cea de-a doua, oare cum ar fi fost dacă le-ar fi mâncat pe toate în loc să le dăruiască. Dar întorși în lumea lor, nici fata, nici povestitorul nu vor afla răspunsul niciodată.

***

Și toate astea, pentru că într-o zi un bătrân a cumpărat, prea târziu, un sac de mandarine.



1 comment:

  1. Pentru mine, mandarinele tale sînt banane verzi uscate pe ziare, sus pe dulap.

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate