cipangu

Sunday, March 24, 2013

Cum gândesc ei

Jumătate din ea arăta ca buldogul lui Kate. Cealaltă jumătate, de la gât în jos, ca iapa din lasagna soră-sii. Și toată această tulburătoare apariție era dublată de o răutate pe măsură, căci și absența frumuseții izvorăște purulent tot din interior.

Dihania era videograf pe vas. Cumva eram nu doar pe aceeași barcă, dar și în aceeași zonă – departamentul foto-video. O ierarhie directă nu exista între noi, ea era numărul doi într-un subdepartament de doi, în timp ce noi, fotografii, eram niște nimeni din subdepartamentul conex. Dar faptul că lucra pentru companie de ani buni, dând în repetate rânduri dovezi de nețărmurită loialitate și abnegație și pentru că mai era și nevasta video-managerului, pentru ea era destul cât să se dea nițel șefă și să simtă ditamai mădularul cum îi crește fălos sub fustă.

La ședința de final de croazieră, după ce se făcea bilanțul vânzărilor, se trecea la discutarea comentariilor negative. Și atunci jivina începea să jubileze.  Pentru că ea ȘTIA.

Știa pentru că ne pândea pe la colțuri, vâna orice lucru pe care l-ar fi putut turna la foto-manager și eventual, mai departe, la staff-captain dacă era cazul. Dacă nu găsea nimic, inventa. Nu ne critica doar pentru nedepășiri de norme, încadrări aiurea și eventuale unșarfuri, nu, lighioana ne ținea prelegeri despre atitudinea față de guest, etichetă și mai avea puțin și ne măsura cu rigla pe câți milimetri ni se lățește zâmbetul de sales-man.  

Și toate astea ar fi fost perfect îndreptățite dacă 1. închipuirile ei ar fi fost adevărate 2. noi i-am fi fost subordonați direct și 3. dacă singurele momente în care la rândul ei și-ar fi dezvelit colții n-ar fi fost rânjetele de satisfacție când reușea să-l bage pe câte unul în căcat. Pentru că nu era ciumă doar cu noi, așa se purta și la tejghea. Toți surprinsesem nu o dată scene în care trata turiștii cu o scârbă rară, de parcă nu era personal de vas de croazieră, ci vânzătoare de bilete RATB în Dudești. Are maică-mea o vorbă care descrie perfect amabilitatea de tipul ăsta: „are o privire de zici că stă să-mpungă”.

O mică paranteză. În general comentariile negative lăsate de guești în cutia cu sugestii și reclamații la debarcare sunau așa: rude photographer, annoying photographer, photos overpriced. Ca fotograf de vas, e foarte simplu să primești un comment negativ, dat find un fenomen care îmi scapă: în timp ce de fotografi se feresc toți ca de dracul, în fața camerei de filmat stau ca mielul la supt, zâmbesc tâmp și dau din mână. Deci e în fișa postului de fotograf să fii băgăcios, să insiști, să tragi cât mai multe cadre, să-i violezi tu dacă ei nu vor să facă dragoste cu camera, politica fiind: toți turiștii se nasc cu nevoia să li se facă poze și să li se vândă la suprapreț, doar că ei nu știu asta. Degeaba zâmbeam noi când le vindeam fotografiile, dacă le băgasem flash-ul în ochi când erau cu sarmaua-n gât. N-ai cum să fii pleasantly annoying, nu poți să sufoci pe cineva cu tact și în afară de preoți și vrăjitoare, n-am văzut pe nimeni să jefuiască mieros, apoi să li se și mulțumească pentru asta.

Jalbele astea de care ziceam erau destul de laconice. Nu se preciza numele, sexul, țara ci doar locația și of-ul nemulțumitului. Când se primea unul cu rude staff in photo gallery, măgăreața pica automat pe fotografi. Degeaba zâmbeam de parcă aveam zăbala strâmtă și ripostam că altcineva, oare cine, e nesimțit în galeria foto, degeaba. Noi nu fusesem loiali companiei și nu ne-o trăgeam cu video-managerul (și el loial și bine văzut la head-office).

Dar într-o zi, am zis gata, suntem răzbunați. Un guest își găsise răgazul să se aștearnă frumos, la scris și să dea toate detaliile pentru identificare. Fata care era în ziua de..., între orele..., de naționalitate... s-a comportat nepoliticos și agresiv. De data asta, bestia n-a mai avut cum nega, în vârful tortului cu detalii aveam și un coleg care asistase la toată scena.

Pentru că avea un statut privilegiat, nu a fost criticată de față cu echipa. S-a decis să i se aducă la cunoștință într-o ședință cu ușile închise, într-un cadru restrâns: ea, managerul foto și managerul video. Întrunirea se încheie. Fotomanagerul ne comunică rezultatul. 

Draga de ea a acceptat toate dovezile cu demnitate, nu a negat nimic din acuzații, ba chiar a recunoscut că s-a purtat mai urât decât scria acolo. Și avea și de ce. Pentru că deși ea este în mod normal un exemplu de politețe, amabilitate și răbdare, în seara nefericită în care acel guest s-a nimerit să fie în galeria foto, ea tocmai încerca să dreagă ceva ce noi, fotografii stricasem. Ce stricasem? Nu-și mai aduce aminte, sunt atât de multe... În momentul acela era atât de absorbită, atât de concentrată pe una din erorile noastre, încât efortul i-a consumat toate resursele de profesionalism. NOI fusesem, încă o dată, ca de fiecare dată, de vină.

Atunci am înțeles cum gândesc ei. Ei, Ceilalți, oamenii care nu pot accepta fie că ei sunt așa cum sunt, fie că unele lucruri sunt așa cum sunt. Mintea lor, poate nu întotdeauna ascuțită, dar de o suplețe și o flexibilitate dezarmantă,  suferă la un moment dat o fractură logică, grație căreia se poate contorsiona, subția și umfla la loc, adaptându-se astfel instantaneu la forma oricât de neprietenoasă a oricărei scăpări din orice situație. Aruncați de la orice înălțime, ei cad în picioare, cu abilitatea de a-ți abate atenția de la lipsa de verticalitate a aterizării. 

Câinii nu mușcă pentru că au acest instinct natural de animal cândva sălbatic, temporar domesticit, actualmente reîntors în libertate și grupat în haite. Pentru ei - Ceilalți, și când mușcă un câine e vina omului.

O minoritate nu fură pentru că îi e pur și simplu mai la îndemână și s-a deprins cu existența comodă în afara societății, după propriile reguli. Pentru ei - Ceilalți, și când fură un minoritar e vina majorității care i-a interzis la un moment dat în istorie accesul la cultură.

De cealaltă parte, un rasist (veritabil, nu unul pârât, ca mine) nu dă vina pe o minoritate pentru că nu are puterea să accepte carențele propriului sistem. Poate că dacă ar fi făcut parte dintr-o nație atât de puternică, demnă și curajoasă precum o cântă imnurile, concetățenii lui, indiferent de etnie, n-ar mai fi alunecat atât de lesne în afara legii. Dar nu. Pentru ei - Ceilalți, ungurii sunt de vină când șaorma din Călărași își pierde gustul și țiganii sunt vinovați pentru un prim-ministru hoț, un președinte mincinos și un președinte de senat în delir.

Făcătura de sistem politic actual nu e o consecință, o perpetuare a vechiului regim comunist cu aceiași actanți. Pentru ei, Ceilalți, „ăștia noi” nu-s tot ăia, iar înainte era, clar, mai bine.

Urâtele trecute de treizeci și de ani din multinaționale, tunse ca un snop legat de prostul satului la sarbatoarea secerișului, care se îmbată ca vacile sâmbătă seara în Planters și alte „pub-uri, gen” nu sunt singure pentru că își lasă pisica să le aștepte până seara când vin de la job și sau pentru că au un discromat care le alege hainele pe întuneric. Nu. Ele, Celelalte, sunt singure pentru că bărbații sunt de vină. Toți.

Aș putea continua, din păcate, la infinit. Sunt sigur că aveți și voi Ceilalții voștri. Vestea bună, măcar acum știm cum gândesc. Vestea rea, nici pentru ăștia, nici pentru cancer, nu s-a găsit încă leac.

No comments:

Post a Comment

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate