cipangu

Monday, March 4, 2013

O carte de vizită

Se spune că sunt multe feluri de a cunoaște un om, sau de a întrezări măcar o fărâmă din felul lui de a fi. Unii zic dă-i putere. Alții, dă-i o funcție și bani. Zic și eu: dă-i toate astea și în plus, adu-i mâncare la masă și toarnă-i vin în cupă.
 
Felul în care ne raportăm la cel de dincolo de tejghea sau cel de partea cealaltă a tăvii poate că nu descrie un om în cele mai fine amănunte, dar dă indicii precise despre caracterul lui. Despre chelneri și ospătari am mai scris. Azi, voi vorbi puțin despre oaspeți.

În aproape un an petrecut pe un vas de croazieră ca fotograf am crezut că am întâlnit toate tipurile de guest. 2500 de alți și alți oameni urcau și coborau de pe vapor săptămânal (în croazierele din Alaska) sau la două săptămâni în America de Sud. Firește, nu-i întâlneam pe toți, de obicei mă ciocneam doar de extreme.

Am întâlnit și bogați fericiți, dar și oameni care în afară de bani n-aveau nimic. Am întâlnit oameni firești, oameni recunoscători, dar și nulități furioase și pretinși moștenitori de noblețe.

Un oaspete ne-a dat câteva sugestii prin care să creștem cifra vânzărilor la fotografii. Listen to me, I know what I´m saying. I´m a marketeer, I make money for living. Lui nu mâncarea îi astâmpăra foamea, făcutul banilor era hrana.

Pe un domn grizonat l-am salutat politicos când a intrat în galeria foto. Nu cumpăr nimic!, mi-a aruncat din mers.

Altul, când l-am invitat în studio pentru câteva fotografii, mi-a urlat: Tu n-ai o carieră! Nimeni de pe vas nu are o carieră! Nici bucătarii, nici cântăreții, nici dansatorii, nici cei care fac stand-up! Nimeni!

Pe un oaspete n-am reușit să-l mulțumesc în niciun fel. Nici dacă i-aș fi oferit toate pozele pe gratis. Și atunci l-am întrebat: Ați fost vreodată fericit? S-a blocat. Ce vrei să spui? Am continuat. Nu știu, mă întreb. Sunteți pe un vas de croazieră, aseară ați avut homar la cină, de dimineață somon fume cu capere la micul dejun, iar noi suntem acum în America de Sud. Ce altceva v-ar putea face fericit? S-a înecat în turbare: How dare you?!

Am cunoscut așadar o grămadă de oameni, un singur gen însă n-am întâlnit niciodată: lăudăroși fericiți. Pentru că nu există. Nici cei care se fudulesc cu ce n-au, nici cei care îți scot ochii cu ce au. Dacă lăudărosul ar fi împăcat cu adevărul care-l înconjoară, n-ar mai deforma atât de gros realitatea în ochii celorlalți și n-ar mai pretinde fără temei.

Cei care au citit cartea știu că, de câțiva ani încoace, am câștigat pe lângă un loc la masă, și privilegiul de a pune umărul alături de ceilalți la afacerea familiei, la ryokan (han tradițional japonez). Sarcinile ar fi mai multe, misiunea e una singură: să-i ajut pe oaspeții străini să nu se piardă printre cuvinte, ca personajele Sofiei Coppola, încercând totuși să nu le alterez câtuși de puțin experiența japoneză.

Acum două zile așteptam patru gaijini. Cea care făcuse rezervarea m-a sunat încă de pe drum, să mă roage să le opresc două locuri de parcare mai aproape de cameră, pentru că mașina prietenilor lor e ceva mai „specială”. Am liniștit-o, sunt deja niște locuri libere chiar în fața casei în care urmau să se cazeze. Îmi stăruia însă în minte cuvântul specială și am întrebat-o: Adică cum specială? Îmi tot stătea pe limbă să zic special as in special olympics? Specială adică Ferrari, a venit răspunsul.

Voi avea o misiune grea, mi-am zis. Am deja previziuni sumbre despre fițe și fumuri cât cuprinde. Cele două mașini au urcat dealul ca în joacă, apoi au parcat sub cireșii înfloriți. Una, Ferrari ultimul model, cealaltă Jaguar XK 2012. Clar voi avea o zi grea.

Le arăt camerele, mai exact casa în care vor sta, o replică după o locuință tradițională din perioada Meiji, din prefectura Nagano, le fac un tur pe afară, pe la onsenuri, apoi îi las să-și tragă sufletul până la masa de seară.

La cină, stau așezați fără mofturi pe tatami și mulțumesc zâmbind de fiecare dată când o nouă farfurie sau pahar de sake li se oferă. După desert, stăm de vorbă cerându-mi scuze că în cei aproape cinci ani de când sunt aici, engleza mea nefolosită ca pe vremuri s-a cam tocit pe la verbe. Vorbim despre Sidney, despre cumnatul meu care e chef acolo, ce întâmplare, la câteva străzi de ei. Mă invită pe la ei când voi ajunge, poate iarna asta, pe acolo.

La micul dejun, vorbim iarăși ca niște vechi cunoștințe, în timp ce scoicile și peștii sărați și uscați sfârâie pe micul grătar din fața noastră.

Și din nou, nici urmă de aroganță nu le-a otrăvit vorba, s-au purtat modest și firesc. Oameni neîmpovărați de un destin prea darnic.

La plecare, facem tradiționalul schimb de cărți de vizită. Pe una dintre ele, cea mai mică pe care am primit-o vreodată, de o simplitate genială, între nume și adresă, scria: President and CEO Ferrari Australasia.

6 comments:

  1. genial...poate printre cele mai faine postari de pe blog.

    ReplyDelete
  2. Eu am cunoscut un tip - sa spun, de la distanta - in Norvegia, pe care il vedeam aproape zilnic cand ma duceam la "birou" acolo: omul venea in trening pe bicicleta la munca. Dar asta nu era ceva iesit din comun, pentru ca cel putin 70-80% din angajati veneau la munca pe bicicleta. Intr-o zi, insa, l-am vazut intr-un Lamborghini, cand intra in garajul firmei. Mi s-a parut genial ca acelasi om care venea zilnic cu bicicleta venise atunci cu ditamai masina de lux.

    Apoi, cam la o luna dupa ce ajunsesem acolo, am fost anuntat ca eu voi schimba laptopul si sistemul de operare CEO-ului acelei firme. N-am avut nici un fel de emotie sa calc la el in birou, dar cel mai surprinzator lucru a fost sa vad ca era acelasi tip care venea zilnic in trening la birou, pe bicicleta. Sunt curios cati "basinosi" cu bani de pe la noi au mers vreodata cu bicicleta la munca...

    ReplyDelete
  3. Stiu ca nu e frumos sa postezi link-uri dar intamplator am dat peste un filmulet pe "Youteava" care se potriveste cu postul tau George. Cu permisiunea ta iata si link-ul "http://www.youtube.com/watch?v=PjeTTQKRfWU"

    ReplyDelete
  4. extraordinar! Imi plac povestile despre oameni normali!

    ReplyDelete
  5. Foarte faina postarea asta. Si oamenii din ultima parte

    ReplyDelete
  6. Pana si cartea de vizita ii reflecta personalitatea. Oare trebuie sa fii la celalalt capat al pamantului ca sa intalnesti oameni normali care conduc Ferrari?

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate