cipangu

Tuesday, April 2, 2013

Alb. Negru. Roșu

În cafeneaua din gara Mishima, trei femei în doliu ca un buchet de lalele negre nedesfăcute, într-o vază prea largă, stau aplecate asupra mesei. Sunt îmbrăcate, cum altfel, în uniformă de parastas japonez: deux-pieces negru, a cărui croială nu cunoaște nici meandrul, nici joaca dezvăluirii. La gât, un șirag de perle albe, abac de numărat zilele care se depun straturi straturi, ca niște lopeți de pământ, peste noi. Zile albe, zile negre.

La masa de lângă, înghesuită în colț, mult mai tânără decât cele trei, o femeie cu chip de copil, roșie de plâns, citește cu ochi lăcrimoși mesaje de pe telefonul mobil. Sunt din același grup? Au petrecut același mort către cenușă? E și ea îmbrăcată în negru, sau mai bine, cum a spus în joacă un uriaș scriitor, „dezbrăcată în negru”. Fata nu are perle, ei și? Bluza ei nu e atât de părtinitoare cu negrul, nu-i ștrangulează albeața gâtului. Pentru privitorul care a trecut Styxul de smoală al mânecilor și toracelui, răsplata decolteului rotund, din care fugit toată zgârcenia și abia mai apoi toată durerea, întristarea și suspinarea - e un dar neprețuit. O clipă, ochii se pot odihni în sfârșit pe zăpada pielii, apoi dau un ocol cercului alb de singurătate, amenințat la sud de granițele întunecate și deasupra de incandescența obrajilor. Inevitabil, privirea alunecă fără să se poată împotrivi în cădere pură, verticală, pe umbra catifelată care prevestește doi sâni mici, presupus marmoreeni, neclintiți, ca un obraz de statuie care nu plânge niciodată.

Cu ce greșesc mesele din cafenele care sunt puse la colț? Trebuie să fi făcut ceva, altfel ar sta în rând cu celelalte, cele cumsecade, în mijloc. Oamenii simt asta, simt că trebuie să le fie alături, de aceea preferă întotdeauna mesele pedepsite. Acelea se ocupă primele. Poate că nu suntem niște ființe atât de reci, până la urmă, gândesc, în timp ce descriu rotocoale cu lingurița în ceașcă.

Valurile de cafea se ridică până spre margini ca niște motocicliști în cercul morții. Las lingurița și arunc în maelströmul negru întâi zahărul, apoi ca pe-o pradă lipsită de apărare, laptele. O vreme albul rezistă în fuioare, șerpuiește în fibre care se unduie ca și cum ar vrea să-și înduplece călăul și aproape că mă convinge și pe mine să cred în coabitare, înțelegere, în cuvinte mari. Arabescurile albe își mai întind o dată ramurile, se închid în cerc, apoi sunt înghițite definitiv. Din măruntaiele ceștii se ridică spre suprafață primele semne; cafelei nu-i priește, abanosul luciului ei a pălit. Prea vezi totul în alb și negru, mi-au tot zis. Așa e, există și compromis. Cafea cu lapte, culoare murdară.

Lalelele negre s-au deschis. Femeile îndoliate se lăfăie în vorbe însuflețite despre altceva, își trec de la una la alta, precum graiele ochiul și dintele, mirarea și bătaia palmei peste gură. Mortul cu morții. Alături, doar fata îl plânge mai într-o parte, mocnit, de la masa ei amărâtă din colț. Smiorcăie din nasul roșu, citește și scrie mesaje, degetul mare se ridică și coboară mecanic, ca și cum telefonul s-ar stinge și el iar ea, cu disperare, îl apasă, îl împunge, îl zdruncină chemându-l înapoi. 

Ce îi era cel care nu mai e? Bunic? Părinte? Frate? Refuz să cred că îi era iubit. Ce zei ar lua de lângă o așa ființă jumătatea? Ce grădinar și-ar părăsi livezile pline de rod în neculegere și le-ar lăsa să atârne grele de fructe zemoase date-n pârg? Își mușcă buza de jos. Roșul zvâcnește aprins, ca un strigăt. Mă oglindesc pentru o secundă prea scurtă în ochii ei prelungi, ce ape adânci, răvășitor de limpezi, apoi își ascunde fața în spatele pudrierei.

Ce jucării meșterite din vorbe te-ar înveseli, copilă? Ce ți-ar izgoni tristețea asta care mă răscolește nepotrivit în fel și chip? Ce rit păgân ți-ar întoarce gândurile dinspre moarte? Aș alunga mai întâi negrul hainelor, l-aș destrăma ca pe un blestem și te-aș depune încet, albă și goală pe rug de așternuturi moi. Aș chema, de pe unde ți s-a ascuns, sângele, să mi te preumble, să mi te umple de culoare și de viață, să mi te aprindă vâlvătaie, să ne topim în șerpi încolăciți de foc, încleștați în ardere până la cenușa din care vom renaște iar și iar. 

Pudriera se închide cu un zgomot sec. Fata o aruncă în geantă, se ridică, iese dintre mese cu spatele la cele trei femei și pleacă fără să le spună un cuvânt. Nu-i cu ele! Abia atunci îi văd pantalonii uluitor de albi, care urmează fidel pulpele amețitoare și rotunjimea obraznică dinapoi, ah, ce sărbătoare barocă a triumfului vieții asupra morții! În urechi îmi bubuie Oda Bucuriei, imprimeurile cântă deslușit despre lumină și resurecție, iar carnea ei tânără exultă în dans la fiecare pas.

Oftez. Ce bine, nu venea de la înmormântare... Plângea din dragoste.

1 comment:

  1. salut..ti am citit cartea, mi-a placut mult, am dat de tine de pe blogul lui horea pe care- l citesc ptr ca imi plac exotsmele, sper sa nu spun un cliseu

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate