cipangu

Thursday, April 25, 2013

De ce sunt împotriva căsătoriei între persoane de același sex

Cu riscul de a nu fi citit până la capăt, dau cărțile pe față de la început: pentru că, deși învins, sunt împotriva căsătoriei în general. Și pentru că un cuplu homosexual care vrea să se căsătorească e ca un hipster care, ca să nu facă jocul capitalismului, nu se-mprumută la bănci, dar ia de la cămătari. E ca și cum un bărbat ar cere 1. legalizarea adulterului, 2. soția să fie obligată prin lege să fie cea mai bună prietenă a amantei și 3. să și știe una de cealaltă.

Cum am mai tot spus-o, am lucrat pe un vas de croazieră, paradis pentru fugiți de acasă, alungați, neadaptați, curioși, bicurioși, tricurioși și, bineînțeles, homosexuali. Și printre prietenii mei din echipaj erau doi tipi căsătoriți. (Alții decât cei despre care am povestit aici.) Când ne nimeream la micul dejun la aceeași masă în Staff Mess, aveam senzația că revăd live și în loop celebra scenă a cinei din American Beauty. Mă uitam la ei cum își toarnă în cafeaua de dimineață otrava reproșurilor și îmi dădeam seama că dacă treaba asta cu legalizarea căsătoriilor între persoanele care fac pipi din aceeași poziție devine globală, deși ne va lua câțiva ani buni, va trebui să ne obișnuim cu schimbarea din gay în gloomy.

Prieteni veseli, nu vă înțeleg. Ați rupt bariera supremă și ați recunoscut ce sunteți cu adevărat, deci sunteți mai liberi decât orice alt heterosexual care se complace într-o minciună continuă, începând cu locul de muncă și terminând cu relația cu o femeie pentru care nu mai simte de mult nimic, dar vreți si-gu-ran-ță. Ați ieșit din dulap, dar vreți să vă cuibăriți la căldură, într-un copârșău de brad.

Cum bine vă dojenește Aurora Liiceanu: „E caraghios că într-o lume a concubinajului o minoritate mai susţine căsătoria“.

Serios? Vreți căsătorie? Prânz duminica în familie cu părinții? Discursul socrului despre ce vremuri bune erau înainte? Schimbat rețete de murături cu soacra?

Am înțeles, vreți oficializare pentru recunoașterea legală a parteneriatului ăstuia aparte. Vreți credite, moșteniri, drepturi egale, însumarea veniturilor. Păi dacă sunteți liberi, fiți până la plăsele. Libertatea e, în definiția lui Denis de Rougemont, „asumarea unui risc”.  Parteneriatul, asocierea, uniunea, oricum ai numi-o, tot contract se numește, adică moartea pasiunii. O pasiune legalizată e la fel de spectaculoasă ca băgatul capului în gura unui leu de pluș. Trăiți periculos!

Și cine zice că trebuie să fii într-un cuplu să adopți un copil? Oricum, la divorț, un copil se împarte cu virgulă la doi.

Ce e paradoxal la ultrași, pensionari, pravoslavnici și restul de minorități homofobe este că bărbații sunt cei mai vehemenți protestatari împotriva homosexualității. Păi n-ar fi mai firesc ar fi să te bucuri că scade concurența după ecuația: un cuplu de homosexuali = două femei care plâng neostoite? Să te revolți că cineva face risipă de un ceva de care tu n-ai nevoie, asta da, e împotriva firii. 


Orice s-ar zice, acționarii BOR gândesc în afara cutiei. A cutiei milei. Nu le mai ajung doar banii, vor putere, vor să dicteze altora ce să facă cu corpul lor, cum să se ardă viii și cum să se-mpută morții. Cât despre poziția oficială BOR față de minoritățile sexuale, e poponărie curată.

Și hai să nu ne mai căcăm pe noi când auzim de cupluri de homosexuali care vor să adopte. Au fost copii crescuți de lupi și n-a mai protestat nimeni. Italienii sunt mândri nevoie mare cu Romulus și Remus și uite că nici Mowgli n-a dus-o rău. Eu, unul, aș milita pentru interzicerea reproducerii la analfabeți, e mai periculoasă decât adopția la homosexuali.

Dacă aș fi o ex-fecioară sedusă și abandonată, eu nu mi-aș lăsa copilul din flori pe treptele unei mănăstiri, ci ori într-un cuplu în care să-l alinte două mame, ori într-unul în care să-l educe doi tați . Pun pariu că va avea cel mai bun sandviș, cele mai mișto haine și cea mai ordonată cameră dintre toți copiii din școală. Și va fi și singurul care va veni bronzat din vacanța de iarnă. Nu de la solar. Din Caraibe.

N-aș fi atins subiectul, dar observ că treaba asta a devenit în ultima vreme o problemă națională. E noul drob de sare care o să le sară de pe sobă puritanilor drept în cur. Celor care nu mai pot dormi noaptea pe tema asta le zic niște trucuri care sigur funcționează pentru fiecare: ieșiți în fața porții și dați nițel cu mătura, ungeți balamaua aia care scârție de iarna trecută, reparați țambra aia ruptă din gard, scuturați velințele din camera de la zi, faceți curat în șifonier, lăsați dracului manelele și ascultați niște jazz, aruncați cutiile alea goale de pe balcon, faceți-vă treaba cu răspundere, terminați proiectele la timp, scrieți romanul ăla la care lucrați de trei ani și în general, fiți  înțelepți, că viața-i scurtă, nu vă mai faceți griji pentru probleme care n-o să vă afecteze niciodată.

4 comments:

  1. Ma intereseaza in general prea putin orientarea si legalizarea relatiilor oamenilor din jurul meu. daca homosexualii asta vor, sa primeasca! Mai ales pentru ca alte categorii primesc concesii mult mai babane decat o hartie cu care o sa iti doresti sa te strangi de gat dupa vreo 2-3-10 ani :))

    ReplyDelete
  2. Eu, personal, deşi (încă) neînvins în lupta împotriva căsătoriei, sînt de acord cu parteneriarele / căsătoriile între homosexuali.
    În primul rînd, e alegerea lor dacă vor să fie la fel de gay sau gloomy precum cuplurile hetero. Dacă vor copîrşeu, să-şi ia.
    În al doilea rînd, cred că depinde un pic cît de larg te uiţi la lume: pînă una-alta, funcţionăm după nişte legi pe care le-am inventat arbitrar la un moment dat în istorie, de-am zis că e ok să fie hetero, dar cîh să fie altfel. De ce? Mi se pare complet arbitrar, ceea ce înseamnă că...
    ...în al treilea rînd, le e greu să fie liberi în arbitrar. Nu vor de fapt decît să fie „în rîndul lumii”, adică să nu fie cuiul care iese în evidenţă. Vor, cu alte cuvinte, acelaşi drept la convenţii şi nefericire ca şi cei hetero.
    Pentru mine, a spune că nu e ok să fii gay (sau să te căsătoreşti gay) e ca şi cum ai spune că numai 90-60-90 e ok.

    ReplyDelete
  3. Ai dreptate: o povestire aproape idioata. Noroc ca scrii cu diactrice.

    ReplyDelete
  4. tsk tsk tsk, cel mai greu pentru oameni, in general, e sa asculte o parere fara sa si sara imediat sa exprime ceea ce, cred ei, e o parere importanta si merita sa fie ascultata ( si,intr-adevar, poate ca merita, dar atunci nimic nu mai e arbitrar)... Scuze, ma refeream la ceea ce am observat ca se comenteaza pe aici

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate