cipangu

Tuesday, May 14, 2013

Dumnezeu nu e mort

Am cincisprezece ani și sunt clasa a noua la Mihai Viteazul. Ceaușescu a căzut și dup-aia au făcut talcioc „la Cartier”, pe Gherghiței. Duminică de duminică, mă amestec printre vechituri și protomanele, nimicuri și turcisme și caut de fiecare dată ce n-au. Bocanci. Canci. Geacă de piele, sau măcar de blugi, da´ nu prespălați. Ținte dintr-alea de tapițerie de pus pe umeri. Blugi clasici aveți? Țiganca nu știe ce-aia clasici. Drepți, îi zic. Nu să poartă, mă, drepți, vrei blugi, îți dau Pyramid. E greu să fii rocker în Colentina. În duminica aia ploua murdar peste cartier. Am călcat mărunt în picioare cerul bolnav care sclipea în noroaie, dar am mărșăluit ca de fiecare dată până la capăt și-napoi. Atunci însă, undeva, m-am oprit. Am ridicat din mocirla Gherghiței un vinil de la Balkanton, am dat cât mi s-a cerut fiind convins că tot vânzătorul era cel înșelat și până acasă am plutit. Îmi cumpărasem primul meu disc rock, pe care scria morbid și ilizibil, Black Sabbath.


Am treizeci și opt (treizeci și nouă?) și caut geaca de blugi a lui Koji. Koji e cumnatul meu și când s-a cărat în Australia și-a lăsat geaca acasă. I-am luat-o eu, am purtat-o de câteva ori și naiba știe ce-am făcut cu ea. După ce am răvășit tot șifonierul mi-am adus aminte că ultima oară când a fost în Japonia și-a luat-o înapoi. Am pus-o. Tuns, n-am geacă de blugi, n-am geacă de piele. Am doar niște blugi rupți și un tricou negru cu Brian din Family guy. Unde dracu´ mă duc eu așa? După 23 de ani de când am venit acasă cu vinilul ăla blestemat sunt chemat în fața lor la judecată. 12 mai 2013. Black Sabbath închide Ozzfest la Tokyo Makuhari Messe. 




Pe biletul cumpărat de la băcănie scrie Ozzfest Japan 2013 (Day 2) Black Sabbath and more! Iartă-i, Domnule Osbourne, că nu știu ce zic. Ce poate fi mai more decât Black Sabbath? Poate că trebuia să scriu asta de la început: nu e o cronică de festival. N-am fost în prima zi, n-am văzut nici Slipknot nici Deftones. A doua zi, n-am venit pentru more, am venit doar pentru Black Sabbath. Rândurile de față sunt cel mult, cronica unei epifanii anunțate. 


„Scrie cât de puțin despre Tool și va fi apreciat”, mi-a zis un prieten. Bine. Un amic chilian mi-a împărtășit odată din învățăturile primite de la tatăl lui despre femei. Dacă privim căsnicia ca pe o mare catedrală la care ne rugăm duminică de duminică, atunci aventurile sunt ca niște bisericuțe mai mici pe lângă care dacă treci, ar fi păcat să nu tragi repejor niște cruci. Da, mărturisesc. M-am închinat și eu la Tool. Nu m-am putut împotrivi transei care legăna în derivă mulțimea și am fost și eu pisat mărunt în mojarul progresiv, apoi spulberat în laserele care proiectau homunculi pe fundalul din spatele scenei.

După ce Tool ne-a deconectat de la aparate, parcă dezmeticindu-se, oamenii s-au retras într-un val uriaș din sală, ca și cum scena i-a oftat într-o expirare pe toți. În scurta apnee, liniștea s-a strecurat în fiecare colț de întuneric. Căci nicio furtună care se respectă nu se dezlănțuie fără o liniște impecabilă în deschidere.

Scena era pustie și goală; peste fața adâncului de oameni era întuneric și când s-au auzit primele acorduri din War Pigs am știut că Duhul lui Ozzy se mișca pe deaupra noastră. 


Generals gathered in their masses
Just like witches at black masses
Evil minds that plot destruction
Sorcerers of death's construction

Ozzy începe povestea oarecum absent, mă face un moment să întreb dacă falsează, dar îmi retrag repede blasfemia dintre gânduri. Vocea se încălzește bine încă de la prima piesă; când atinge acutele am în creier senzația aia ca atunci când pui limba pe lamelele unei baterii pătrate. E El!

A renunțat la mantii și pantaloni cu franjuri, zorzoane și alte costume de scenă și ni s-a arătat azi ca un CEO al corporației care are ca logo un măr mușcat (în cazul lui, cel dintâi): într-o bluză simplă și în niște pantaloni negri, drepți, ca niște blugi clasici. Aș zice că e un Steve Jobs al rockului, doar că Ozzy nu ne vinde nimic din ce n-am avea nevoie.

Și L-am văzut scuturându-și pletele, și L-am văzut sărind, și L-am văzut năpustindu-se cocoșat către public, întâi înainte, apoi de-a stânga și L-am simțit pipăindu-ne. Apoi a urlat: SUNT! Iar noi am cântat cu El:

Before you know the way I'm going to feel
I'm going to feel
I'm going to feel

Butler, you old geezer… M-am îndoit de voi toți, m-am lepădat de fiecare în parte chiar și aici, avându-vă în fața ochilor, dar acum, în al doisprezecelea ceas, la jumătatea concertului când ai altoit basul și ne-ai N.I.B.-uit pe toți, când Iommi a cădelnițat cu riff-urile de la începuturi, am răsuflat ușurat.  

Ecranele ni-i arată pe giganți și mai uriași. Mă uit la mâinile lor. Mâinile care au plămădit heavy metal-ul. Mâinile care au luat țărână din pământ, mâinile celor care au făcut rock-ul și au suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut rock-ul ființă vie. Cârnăciorii lui Geezer Butler alunecă pe grifful basului  ca unși, venele lui Toni Iommi par niște odgoane cu care un păpușar nevăzut îi mânuie falangele, iar când stativul microfonului e înșfăcat zdravăn, îți sare în ochi ștampila geniului nebun, OZZY. Dincolo de câinii lui pișăcioși, de copii lui râzgâiați și de nevasta cu un băț înfipt în cur, și la 65 de ani, Ozzy rămâne Vocea.

Și pentru că Bill Ward n-a putut fi cu ei în seara asta, la percuție au adus un Jim Caviezel, venit direct din cabina de machiaj de la Patimile lui Gibson. Hirsutul de Tommy Clufetos izbește cu atâta ură în tobe cu cele opt brațe, încât până și muntele Fuji se zguduie gata să scuipe.

Ozzy se întoarce cu Iron Man. Și iar sare și iar țopăie și iar se clatină chircit către noi. Când ne trăgeam sufletul după un pogo, cineva din grămadă se întreba retoric respirând greu și trăgând cu ochiul cu năduf către moșul de la microfon: „Who´s getting old?”

„Şi dacă întru veşnicie bunul Dumnezeu şi crâncenul Satanail sunt fraţi? Şi dacă îşi schimbă obrăzarele înşelătoare, că nu ştii când e unul şi când e celălalt? Poate că unul slujeşte celuilalt.", mă întreb și eu ca în Meșterul Manole, căci tot ca în piesa lui Blaga, bruma de credință adunată de o oră și ceva încoace se năruie, se ridică, se năruie... Un om de 65 de ani nu poate face în halul ăsta. Nu ne pot hăitui așa niște bătrâni, nu ne pot călări fără să dea nici cel mai mic semn de oboseală...

The voices echo in my head
Is God alive or is God dead?
Is God dead?

God is dead? e doar un preview din ce va fi 13, albumul care va apărea anul ăsta. Nietzsche mănâncă spaghete mov, Black Sabbath se întreabă dacă Dumnezeu e mort, iar la sfârșitul concertului, Ozzy încheie: God bless you!

Asta a fost tot. I-am văzut pe Black Sabbath în concert. Acum pot îmbătrâni liniștit în continuare. Am înțeles că Dumnezeu nu e mort. A făcut pact cu diavolul ca să mai trăiască puțin. Să cânte dumnezeiește, să facă ca toți dracii, să aibă 20 de ani la 65. 


7 comments:

  1. Colonelul SandersMay 14, 2013 at 9:37 PM

    Cabron, e prima dată când citesc o cronică de concert de la tine. Și este excelentă! Bravo! Chapeau! Cușmă în aer. Muicăăăă!
    Dumnezeu e muzică.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cabron, ești prea blând, dar e prea personală să fie cronică.

      Delete
    2. Asta o face cu atat mai buna!!!

      Delete
    3. Asta o face cu atat mai buna!

      Delete
  2. Misto cronica, mi-a placut, dar cred ca ai avut niste ochelari mov la ochi si niste filtre smechere japoneze in urechi, pentru ca Sabbath n-au cum sa fie atat de buni acum cum ii descrii tu. De curiozitate, cum sunt metalistii japonezi? Cum se manifesta? Urla ca niste fetite? Fac pogo, dau din cap, au plete?

    ReplyDelete
    Replies
    1. Poate că nu sunt atât de buni pe cât i-am descris eu, dar sună ca pe vremuri.
      Metaliștii japonezi sunt printre cei mai normali dintre japonezi. Publicul de rock nu are etnie. O mică deosebire, la pogo ai senzația că ești împins de o mână de oțel într-o mânușă de catifea.

      Delete
  3. dumnezeu e mort demult, inca de cand l-a luat de nevasta Sharon.

    PS: dumnezeu n-a existat niciodata!

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate