cipangu

Friday, May 10, 2013

Scurt tratat despre monamur, acest animal de blană, de rasă și de clasă

Monamurul este jumătate ce vrea el, jumătate animal care se hrănește hulpav cu prezent, dar să fie proaspăt și nemodificat genetic. Prezentul mai trebuie să fie viu, agil și naiv, pentru ca monamurul să-l poată vâna, în mod evident, în cantități care îi depășesc consumul zilnic. A nu se hrăni monamurul cu trecut, acesta din urmă fiind, precum se știe, un mamifer mort care naște amintiri vii pe care le alăptează de la țâța lui stearpă. La desert, monamurul adoră o chisea cu suspine, jospine și despine.


S-a crezut multă vreme că monamurul e orb, dar nu, aș! se preface, tocmai pentru a descuraja orice tentativă de a fi dresat. Nenumăratele experimente efectuate pentru a-l învăța să numere doar până la doi au eșuat lamentabil, monamurul fiind capabil să înșire chiar mai mult de atât, până la trei, patru sau până unde are chef. Chef de joacă. El mai efectuează de altfel, involuntar, operații matematice complexe, cum ar fi aranjamente, permutări sau combinări, dar și serii convergente de erori umane. Uneori, din senin, cântă. 


Monamurul se naște cu precădere în captivitate și interdicție. Cel liber nu este recunoscut de lege. 


Monamurul are o blană rară, cu fire atât de străvezii, încât nimeni nu îl poate descrie cu exactitate. De fapt, nu îl poate descrie deloc, pentru că nimeni n-a văzut cum arată în realitate un monamur. Cucoanele pretind că blănurile care le gâdilă umerii goi și le împovărează trupul vlăguit de diete sunt de monamur, în realitate nu sunt decât stupide piei păroase de foste animale. La fel, pietrele sclipitoare sugrumate în monturi de aur sunt și ele prezentate pe post de ochi șlefuit de monamur, dar cunoscătorii știu că sunt doar niște diamante supraevaluate. O purtătoare de monamur veritabil se recunoaște rapid, chiar și în obscuritate. Ea prezintă pe piele fiori lenevoși, acuză pleoape grele, dar nu reproșează nimic, trupul îi e lăsat într-o rână și într-o doară, acestea fiind semnele clare ale mușcăturii ascuțite de monamur.


Monamurul este parazitat uneori de căpuși de pluș - extern și de helminți geloși - în intestinele sale deosebit de sensibile. Sistemul lui imunitar este în genere cumsecade, dar e bine să nu forțezi nota. Dă-i niște co-dependență într-o doză infimă și a doua zi îți găsești monamurul țeapăn cu labele-n sus. Dacă e rece și amorțit, a nu se reîncălzi în cuptorul cu microunde.


Cineva spunea că „monamuru-i copilul pribeag al fetei nesăbuite”. Acel cineva e, deși nu-i face cinste să recunoască, tocmai autorul acestui tratat, într-un moment de vanitate profund umană de ajunge cineva. De ce enormități suntem capabil pentru monamur! Afirmația nu e doar total lipsită de sens, dar contrazice până și titlul lung al acestui scurt tratat. Fără sens e însă cel care caută sens în monamur.


Monamurul se deplasează prin plutire. Când e nevoit să parcurgă distanțele pe jos, se folosește de orice mijloace, uneori și de picioarele minciunii, prin definiție scurte. Nu se târăște nici mort. 


Monamurul nu se împerechează. El împerechează.


Constituția sa e atletică. Monamurul e zvelt, deși mofturos și enervant de leneș. Nu atinge vârste prea înaintate, dispare pe neașteptate după câțiva ani, sau se autodistruge, asta dacă nu e prins, împăiat și bătut în cuie în pereți. Deși visul monamurului este să ajungă în structuri narative, cântat în piatră sau filigranat în cuvânt, oamenii îl învață minte și îl scriu în acte.  


Prezentul tratat despre monamur este, așa cum v-a prevenit încă din titlu, scurt. Mai este refutabil și supus greșelii. Și tot ca monamurul, se termină brusc, lăsând un gust. 

Sabina Yamamoto, Nud

2 comments:

  1. Duşmanul natural al monamurului este hanimunul. Dacă trece de hanimun, nu scapă de draicucăr.

    ReplyDelete
    Replies
    1. HA! Bine punctat! Monamurul are din păcate mai mulți dușmani naturali. E bine să nu-i amintim pe toți, să nu speriem monamurul.

      Delete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate