cipangu

Thursday, May 23, 2013

Soldatule, te implor, ucide-mă

Aș putea îmbrăca în vorbe ce-am văzut, dar ar fi ca și cum aș acoperi un cadavru descărnat pentru a vi-l face mai suportabil sau, pentru doritorii de senzații tari, mai spectaculos.

Aș putea povesti despre Shinichi Tetsuya pe care explozia l-a surprins jucându-se în curte cu tricicleta. Aflat la 1500 de metri de locul unde a căzut bomba, Shinichi a murit în acea noapte din cauza arsurilor. Tatăl lui nu a avut puterea să-l incinereze și l-a îngropat în grădină alături de tricicletă, cu o cască militară pe cap. Patruzeci de ani mai târziu, patruzeci de ani în care au fost nedespărțiți, Shinichi și tricicleta lui au fost dezgropați. Rămășițele copilului au fost mutate într-un mormânt adevărat, iar tricicleta și casca spun mai departe povestea.


V-aș putea spune despre persoana care aștepta pe treptele băncii ora deschiderii pe 6 august, 1945. La ora 8.15 dimineața, se afla la 260 de metri de explozie, în bătaia directă a radiațiilor. Treptele s-au albit, iar umbra i s-a întipărit în piatră. 

Despre zeii de piatră topiți de flăcări ca de iad. Despre scrisorile din care au literele au ars, pentru că negrul absoarbe, flămând, mai multă căldură. Despre orezul carbonizat în oală. Despre bolurile de ceramică deformate ca niște lumânări de ceară uitate în soare.

V-aș putea spune dintr-o suflare ce-am văzut la muzeul intitulat, impropriu, „al păcii”. Dar poveștile Lor, poveștile adevărate vor vorbi mai bine decât o poate face oricine. 

La subsol, muzeul găzduiește zilele acestea, până pe 15 iulie, o expoziție cu desene ale supraviețuitorilor, însoțite de câteva note lămuritoare. Citiți-le. Altfel, Hiroshima va rămâne și ea o notă de subsol a istoriei. Citiți-le, sau nu, ceva îmi spune că 6 august 1945 va fi doar o altă lecție din care omenirea n-a învățat nimic.


Incediul crescând
O minge de foc a apărut dintr-o dată pe cer. Părea că praful de pușcă explodase și explozia se multiplica până ce mingea de foc se făcuse de zeci de ori mai mare decât soarele. N-a durat mult și mingea de foc a dispărut, lăsând în loc o coloană de cenușă întunecată, ca și cum ceva trăsese afară tot dinăuntrul pământului.
(Toshiyoshi Nakanishi, 10 ani la bombardament)

Fugi!
Între mine și cortina de flăcări l-am văzut pe domnul Shimizu, vecinul de vis-à-vis stând înăuntrul casei care se prăbușise. Stătea în șezut, cu mâinile încrucișate. Alt vecin, domnul Kodama, a apărut în goană, gol, cu pielea de un roșu aprins, strigând la domnul Shimizu: Fugi! Când i-a atins brațul, domnul Shimizu s-a prăbușit. Era deja mort.
(Kazuo Matsumuro, 32 de ani la bombardament)

Unde să-mi incinerez copilul?

O mamă își poartă în spate copilul mort. Viermi albi colcăie în arsurile de pe fața lui. A cules de undeva casca de metal, pesemne să păstreze în ea ce va mai rămâne din el. Știe cineva? Unde să-mi incinerez copilul?
(Kazuo Matsumuro, 32 de ani la bombardament, desen realizat la 61 de ani)

Apă! Apă!
Totul era o mare de foc, cadavre și trupuri care încercau să scape. Iadul pe Pământ. Chiar și acum încă le mai aud gemetele, vocile plânse și strigătele disperate: Apă! Apă!
(Yoshie Morinaga, 20 de ani la bombardament, desen realizat la 77 de ani)

Maaama!
Împresurată de flăcări, o mamă și-a luat în grabă fiica de mână încercând să o ia împreună la fugă. Kimono-ul îi împiedica însă mișcările și femeia a dat drumul fetiței, făcându-i avânt. Fugi, i-a zis, te prind din urmă! Atunci, un vârtej de foc vuind ca o tornadă au înghițit-o pe mamă sub ochii fetiței. Copilul s-a prăbușit plângând: Maaama!
(Hisayuki Fujiyoka, 12 ani la bombardament)

Mi-e sete
Plin de sânge, mi-a luat șase ore printre flăcări să ajung acolo. Arșii strigau după apă.  Un necunoscut mi-a dat o sticlă cu apă din râu și în sfârșit am putut să-mi trag sufletul.
(Tosuke Tada, 29 de ani la bombardament)

Nu e un film, se întâmplă cu adevărat!
Casele s-au prăbușit cu un bufnet sec. Ca niște umbre negre, oamenii ieșeau din văpaie și se rostogoleau de pe malurile râului în apă, luați apoi de curent. Nu e un film, se întâmplă cu adevărat!
(Tadako Fujishige, 20 de ani la bombardament)

Tăcuți, fugind de foc
O linie continuă de bărbați și femei, adulți și copii, arătând ca nimic de pe această lume, lăsau în urmă focul care se răspândea. Nu i-am auzit gemând sau plângând, îi vedeam doar cum mărșăluiau fără nicio expresie pe chipuri.
(Mitsuko Yoshioka, 18 de ani la bombardament)

Tramvaiul incandescent 
Tramvaiul de pe podul Aioi pâlpâia roșiatic în vâlvâtaie. Oamenii năvăleau afară, într-o mare de foc. Așa trebuie că arată iadul.
(Yoshio Takahara, 34 de ani la bombardament, desen realizat la 91 de ani)

Mingii arzânde de foc
Dacă te uitai, vedeai sfere de foc plutind încet către pământ. Suflete fără de corp ardeau- suflete scânteind în flăcări. În zori, mingiile de foc încă ardeau. În cartier, grămada de cadavre se prăvălise într-o parte.
(Iwakichi Kobayashi, 47 de ani la bombardament)

Carbonizați pe loc
În tramvai, erau oameni încă în picioare și o mamă ținându-și copilul strâns în brațe. Când am pășit înăuntru, totul era negru și m-a izbit un miros greu.
(Shunsuke Makino, 29 de ani la bombardament, desen realizat la 86 de ani)

Trebuie să fi fost foarte cald
Am rămas împietrit de groază lângă casa aceea. În ușa bucătăriei, era un schelet încă în picioare. Nu-mi găseam cuvintele. Unchiul meu s-a întrebat atunci cât de cald trebuie să fi fost, apoi a implorat iertare și lacrimi mari au început să-i curgă pe obraji. Mi-am apăsat ochii cât am putut de tare, dar nu mi-am putut opri nici eu lacrimile.
(Hisayuki Fujioka, 12 de ani la bombardament, desen realizat la 69 de ani)

Mamă și copil morți, stând în picioare

Cadavrele în picioare – mamă și copil, sprijiniți de un hidrant de incendiu, arată ca o statuie de lut.
(Yoshihisa Yokoyama, 32 de ani la bombardament)

Încercând să scoată pe cineva de sub dărâmături
Cadavrul ars al unei femei care încerca să scoată pe cineva de sub dărâmături. O mamă și fiica ei, pare-se.
(Kazuo Koya, 20 de ani la bombardament)

Școala generală

Oasele cele mari trebuie să fi fost ale profesorului. Craniile mici, ale elevilor adunați în jurul lui.
(Kazuo Koya, 20 de ani la bombardament)

Tata a murit salvând-o pe mama
Bomba a căzut la 50 de metri de casa noastră. Deși tata era ars pe tot corpul, a ajutat-o pe mama să iasă din dărâmături. Apoi am luat barca spre Kuchi. Tata a vâslit cât a putut de departe pe râul Nishihara. Într-un târziu, și-a dat sufletul. L-am incinerat și i-am adus cenușa acasă.
(Takako Oba, 15 ani la bombardament)

Nu-i timp de incinerare
Ici și colo, câte unul care părea sănătos, murea. La început, erau incinerați în grup, dar după patru sau cinci zile, numărul morților creștea și nu era timp să-i incinerăm pe toți. I-am adunat într-un adăpost aerian. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu ei după aceea.
(Tomofumi Terao, 28 de ani la bombardament)

Incinerarea fratelui mai mic

Printre copiii ai căror părinți muriseră se afla și un băiețel bolnav la pat. L-am dus să-l vadă o cunoștință care era doctor, dar a murit a doua zi dimineață. Împreună cu el era o fetiță care părea a fi sora lui mai mare. Când corpul lui, înfășurat într-o rogojină a fost cuprins de foc, fata a izbucnit în lacrimi. Plânsetul ei răsuna în cerul verii târzii.
(Rikuo Fukamachi, 13 ani la bombardament, desen realizat la 70 de ani)

Clipa când a căzut bomba

În explozia de lumină albă, mii de explozii de lumină. Nu îmi pot scoate imaginea asta din minte. De oricâte ori aș desena-o, niciodată nu-mi iese cum trebuie. În clipa aceea, mi-am pierdut cunoștința și am fugit bezmetic prin oraș. Grămada neagră din stânga imaginii e un morman de moloz. De fapt era de un alb orbitor, lipsit de culoare.
(Itsuzo Suemitsu, 13 ani la bombardament)

Două corpuri devenite cenușă

Am observat două schelete întinse pe pod. M-am întrebat cum pot fi reduse până la oase două corpuri, în mijlocul râului, fără nici un semn de incendiu în jur. Cineva care mergea înaintea mea l-a atins pe unul dintre ele și am fost surprins să văd cum toată osatura s-a prăbușit, de la degetul mic până la craniu în câteva secunde, ca niște piese de domino. Ambele corpuri se transformaseră complet în cenușă.
(Torao Izuhara, 23 de ani la bombardament)

Soldatule,  te implor, ucide-mă
A fost primul lucru pe care l-am văzut: sute de oameni jupuiți, zvârcolindu-se de durere ca niște pești răsturnați din plasa de pescuit. M-am întrebat cum au ajuns acolo, în starea în care erau. Un bărbat ars pe tot corpul m-a prins de picior, cerându-mi să-l omor. Nu-mi dădea drumul și pielea i s-a prins de ghetrele bocancilor mei, atârnând ca niște fâșii de plastic zdrențuit.
(Shikuro Agari, 29 de ani la bombardament)

7 comments:

  1. trist :| si mai trist este ca nu poate fi tras la raspundere cum se cuvine vinovatul pentru genocid

    ReplyDelete
  2. Deci este trist , mult prea trist... Dar este si de admirat ca , dupa toate cate a suferit Japonia si locuitorii ei, au reusit sa se ridice , sa devina una din cele mai evoluate tari din punct de vedere economic si cultural , una din cele mai iubite tari , o tara plina de oameni generosi , buni si respectuosi. Japonia a avut , are si va avea intotdeauna respectul meu si oricat de mult mi-as iubi tara , inima mea va fi mereu alaturi de Japonia!

    ReplyDelete
  3. Cred că nu există cuvinte pentru a descrie ce-au văzut oamenii. Atât cuvintele puternice cât și întâmplările crude tind să fie respinse de conștiința umană și, prin urmare, date uitării. Trebuie să facem un efort să ne imaginăm suferința altora. E un greu exercițiu de imaginație pentru că, netrecând prin așa ceva, nu avem termen de comparație. Poate că cel mai mult ajută desenele, dar, după cum scrie în „Clipa în care a căzut bomba” ... „Nu îmi pot scoate imaginea asta din minte. De oricâte ori aș desena-o, niciodată nu-mi iese cum trebuie.”

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu există nici cuvinte, iar un exercițiu de imaginație e imposibil.
      „Chiar și acum încă le mai aud gemetele, vocile plânse și strigătele disperate” spune un supraviețuitor la 77 de ani. Atunci avea 20.

      Delete
  4. E crunt. De fiecare data cind am intrat acolo am iesit plingind.

    ReplyDelete
  5. E groaznic, e crunt, e terifiant. Doare si este de neimaginat ce s-a intamplat si doare si e de neimaginat ca aceste orori de bombe inca mai exista. Am avut ocazia sa intalnesc si sa discut cu cativa supravietuitori (Hibakusha) si pe cat de terifiante sunt imaginile pe care le vedem si testimonialele pe care le citim, nu este nimic comparabil cu momentul in care le vezi cicatricile si iti spun sincer ca ei au fost cei norocosi. Cat despre Japonia si puterea sa de reconstructie, e mult de discutat si de pus in balanta cu faptul ca inca nu spun un NU clar armelor nucleare. Personal nu inteleg cum inca pot sta sub umbrela nucleara a SUA.

    ReplyDelete
  6. nihon ganbare!!!!!!!!!!!

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate