cipangu

Saturday, October 19, 2013

Cea mai frumoasă fotografie pe care am făcut-o vreodată

Vasul lăsase în urmă nebunia Caraibelor, părea că își supsese puțin burta ca să se poată strecura prin zgârcitul ăla de canal panamez și acum aluneca leneș în josul hărții, urmând conturul de copan al Americii de Sud. Împrumutase obiceiul locului și nu se grăbea nicăieri.

După trei luni de Alaska, cu turiști practicanți de turism galopant, vizitat la stilul smuls, devorat peisaje/ excursii/ cadouri/ poze ca un stol de lăcuste bezmetice, ni se așternea înainte sezonul latin.

Croazierele se lăbărțaseră de la o săptămână, la curse de două săptămâni, cu vânzări de două ori mai proaste. Dar cui îi mai păsa de bani? Plata noastră, a echipajului, se făcea când vasul acosta în vreun port, coboram, trăgeam aer în piept și ne îmbătam de Americă de Sud. 

Turiștii se schimbaseră și ei. Cuplurilor tinere, care abia își rupseseră o săptămână de concediu pentru Alaska, le luaseră locul acum seniorii, morocănoșii de cursă lungă cu destul timp și bani să nu fie mulțumiți de nimic, doamne venerabile încălțate în running shoes, deși nu fugeau nicăieri, care împingeau în slow-motion cadre metalice cu mingi de tenis tăiate înfipte în picioarele de dinapoi. În afară de ei, slavă Domnului, familii zgomotoase de oamenii vii, care răspundeau la Good afternoon, how are you today? cu Hablas español? sau Hablas castellano?.

Cei mai vitregiți erau fotografii, sau așa ne plăcea nouă să ne plângem. Câștigam, prin contract, 1% din vânzări. Ne chinuiam să prindem bătrânii la pozat (ciudat, deveneau atunci mai sprinteni ca niciodată), apoi să-i convingem să ne dea de bunăvoie cardurile lor doldora. Fotografiile sunt niște oglinzi împietrite, mai dureroase. De ce ar da cineva bani pe riduri, pete și fire albe, semnele pe care le lăsăm pe cărare să nu uităm drumul înapoi, către moarte?

Mă resemnasem. În serile de gală, montam în lehamite studiourile ici și colo pe vas, ca pe niște capcane, doar doar s-or împiedica bogătanii în hainele bune să-i prind în diafragmă. Nu pica nimic. Nu-i nimic. Visam latin la terminarea programului, când aveam să urc în crew-bar, să ciocnesc o Corona cu lămâie-n gât și să urez Salud, amor y dinero, sau Amor, salud y dinero, nu mai contează, oricum banii pe ultimul loc. 

Mai era puțin până la închidere când un domn în vârstă a intrat în studio și s-a așezat pe scaunul din mijloc, în fața fundalului. Ce bine, am zis cu voce tare, în sfârșit cineva care vrea să-și facă o poză! Dau să-l așez frumos, cum ne învățase la manual, ca pe marionete. Nu m-am așezat pentru poză, aveam nevoie să mă odihnesc puțin. Am obosit, a zis el.

M-a dezarmat. Aș fi vrut să-l las în pace, dar știam că nu m-ar fi iertat nimeni din echipă dacă aș fi lăsat 24.95$ să se ducă. Bine, i-am zis. Odihniți-vă. Nici eu nu vreau să vă așez la poză, sau să vă fac vreo poză. O să vă rog să-mi dați voie doar să apăs declanșatorul

Îi era totuna. Am dus aparatul la ochi și am apăsat o singură dată. Apoi m-am odihnit și eu alături de el.

Poza s-a tipărit, a doua zi era deja pe panelurile ca niște file de clasor uriaș, unde o așezasem chiar eu fără chef și fără să-i acord nicio șansă. După aproape o săptămână, când și uitasem de fotografia degeaba, o tânără a venit în galeria foto cu poza și a comandat încă vreo zece exemplare, căutându-l pe fotograful care a făcut-o.

E cel mai bun portret al lui, mi-a zis. E perfectă, e... cum să zic... e așa cum vrem să ni-l amintim pentru totdeauna. Știi, nu-i place să facă poze, nici în croaziera asta n-a prea vrut să vină, l-am luat mai mult cu forța. I-am zis, hai, bunicule, e prima oară când reușim să ne adunăm toți din familie și să plecăm undeva.

...

Acum câteva zile, după o pauză măricică de scris, mi-am amintit de povestea asta. Nu vă întrebați prea tare ce-i cu ea. Azi nu m-am așezat să pozez în nimic. Poate am obosit și eu și aveam nevoie să mă odihnesc puțin.

2 comments:

  1. nu ne-ai mai scris de multa vreme. sper ca esti bine mersi :)

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate