cipangu

Wednesday, February 12, 2014

ss indescifrabil

- ´tu-s Cristosu' mă-tii să-ţi fut!
Bătrânul mușca aerul ca un câine spânzurat în lanț. Vorbea stâlcit, mai mult scuipa cuvintele, care se agățau parcă de bobițele de salivă adunate ciorchine în colțurile gurii.

Cu singura mână rămasă liberă, dădu cu dosul peste mapa neagră care îi era întinsă aproape ceremonios. Pixul zbură cât colo, colile albe au mai plutit o vreme în conul de lumină bolnavă dată de singurul bec care atârna din tavanul jos al beciului, apoi au alunecat în umbră. Mâna îi fu legată la loc.
 - Nu semnez nimic. Nu scriu nimic. Nu vă dau nimic, mă. Cine sunteți voi, mă?
Capul îi era imobilizat cu bandă adezivă în spătarul unui scaun vechi de dentist, cu pielea scorojită. Din poziția, ce-i drept, comodă, nu-l putea vedea decât până la piept pe cel care îl legase. De la umeri în sus, silueta se pierdea în întuneric. Bătrânul o urmări cu privirea în timp ce ocolea scaunul cu pași rari, o dată, încă o dată și încă o dată, scormonind în beznă ori de câte ori apărea în câmpul lui vizual. Liniște. Ochii încețoșați ai bătrânului căutau către stânga, de unde ar fi trebuit să apară, de ce dracului nu mai apare o dată.
- Bu!
Bătrânul tresări ca scurtcircuitat. Din dreapta lui răsărise capul unui tânăr, cu părul ondulat, care nu părea să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani. Acesta își muie degetul în gură, i-l băgă bătrânului în ureche și suflă, rânjind. În replică, cel imobilizat își țugui buzele într-o parte și îl nimeri cu o flegmă bine țintită pe obraz. Cârlionțatului îi dispăru zâmbetul, care se lăfăia acum pe chipul celuilalt. 

Pumnul plecase parcă de undeva din spate, din întuneric. În momentul în care părea că se va izbi de fața plină de riduri s-a oprit brusc, ca și cum cineva ar fi oprit cu o telecomandă magică toată scena.

- Bu!, făcu din nou, în fața bătrânului, lipindu-i peste gură o bandă lată, tocmai când a doua flegmă se pregătea să-și ia zborul. Scuipă-n tine, mă!
Se opri. Din ușă se auzeau bătăi înfundate.
- M-aștepți, da? Hai nu fi bulangiu, că vin repede.
Brațele lipite și ele strâns de scaun se zbătură, trupul se contorsionă și din spatele benzii care acoperea buzele, bătrânul gemu niște înjurături.
- Aaa, așa e, ești legat. Nașpa, zise tânărul și dispăru râzând în întuneric.
Reveni însoțit de o fată care-i venea până la umăr, ale cărei haine sfidau lipsa de culori a încăperii. Până și șireturile pantofilor ei sport erau unul roz, celălalt verde praz. Dădu cu ochii de scaunul stomatologic și se opri din gesticulat.
- Băi, Andrrrei, ești nebun? Cu bandă adezivă, mă? Pe frrrunte? Ce drrracu´ ai în cap?
Andrei o trase deoparte, în timp ce tot încerca parcă să-i astupe gura cu gesturi neterminate.
- Băi, da´ tu ești prrroastă?, zise el imitându-i accentul rârâit. Ce dracu´ mă strigi pe nume? Măcar zi și numele de familie și cenepeul, să știm o treabă.
Fata rămăsese nemișcată mușcându-și buzele.
- Hai, că deja m-am enervat, zise Andrei. Treci încoa și ajută-mă.
Luă din suportul de lângă scaun o freză, apăsă pedala de câteva ori, ca pe accelerație, apoi apropie lent sfredelul de ochiul bătrânului. Acesta strânse din pleoape, dar frica de a nu vedea ce i se întâmplă îl făcu să îi deschidă din nou. Clipi de câteva ori. Freza se apropie până când nu mai putea distinge nimic, era doar un vârtej care țiuia în ceață. Urlă înfundat.
- Adu mapa, îi strigă Andrei fetei.
Fata culese de pe jos colile și pixul și i le întinse. Îi dezlegă din nou mâna dreaptă a bătrânului, care, ca mai devreme, le zvârli cât colo.
- Nicio problemă, eu am timp. Tu nu mai ai, asta nu înțelegi, spuse tânărul.
Legă din nou mâna dreaptă, luă ca un adevărat dentist freza în mână și o întreptă către fața „pacientului”, de data aceasta, în mijlocul frunții. Când bătrânul a crezut că venise timpul ca sfredelul să-i găurească fruntea, băiatul îi apăsă pielea cu vârful unui creion ascuns în mâna cealaltă. Prin ochii înroșiți, ieșiți din orbite, momâia din scaun își urla neputința.

Fata puse o mână pe brațul lui Andrei.
- And... Băi, pe bune, lasă-l... Uite-l cum face...
- Ce lasă-l? Ți-e milă? Tu-l crezi?
Se întoarse către bătrân.
- Gata? Ți-a ajuns? Mai aruncă tu o dată foile și-ți tai mâna.
Groaza trecuse ca și cum n-ar fi fost. Părea că bătrânul nu-și învățase lecția, repetă și a treia oară gestul care îl scotea din minți pe cel care îl sechestrase. Se întoarse către fată ca și cum ea ar fi fost de vină, ca și cum moșul ar fi fost copilul ei râzgâiat.
- Lasă-l?!
Imobiliză mâna dreaptă a bătrânului, apoi apucă de pe măsuța de alături o toporișcă. O ridică în aer și rămase cu mâna suspendată preț de câteva clipe. O coborî încet.
- Nu dreapta, că n-ai cu ce scrie dup-aia, zise Andrei ca pentru el.
Îl prinse de încheietura mâinii stângi și îi îndoi degetele lăsând întinse doar arătorul și mijlociul. Ridică din nou toporișca în aer. Îi aruncă fetei o privire străină, tăioasă. Ceva nu e în regulă, își spuse ea, ăsta nu e Andrei. Nu mai apucă să-l strige, să-l aducă înapoi de oriunde s-ar fi dus, dindărătul privirilor lui rătăcite, căci lama căzu cu un zgomot sec. Bătrânul simți mâna că-i arde, ba nu, ca și cum cele două degete i-ar fi fost prinse într-un clește de gheață.

Fata părea că-și pierduse și ea mințile, repetând întruna același cuvânt, ca o chemare: Andrei.

Cu fața împietrită într-un rictus ciudat, acesta ridică de jos ce cu greu ai fi zis că fuseseră până mai adineauri două degete de om, acum două ciosvârte chirchite, ca picioarele unui păianjen uriaș. Cu ambele mâini, lipi degetele la bază.
- Victorie.
Corpul  tânărului se scutură o vreme de un râs sănătos. Sub scaunul stomatologic se lățea sclipind o baltă călduță. Andrei îi smulse banda de pe gură, așteptându-se ca vorbele să țâșnească puroi. N-a fost așa.
- Fac ce vreți voi. Vă rog. Vă dau casa. Vă dau ce vreți.
Câteva ore mai târziu, Ella nu mai era. Lăsase parcă în urmă, ca un ecou, vorbe care se scurgeau acum pe pereți. Andrrrei, am merrrs prrrea deparrrte. Am merrrs prrrea deparrrte. Prrrea deparrrte. Andrei nu apucase să-i spună de trucul cu gheața pusă pe degete, de mulajele de plastic pe care le pregătise să le aibă la îndemână după ce toporișca va fi căzut. Acum se simțea murdar, de ce naiba, nu ăsta trebuia să fie gustul victoriei.

***

A doua zi, redacțiile ziarelor importante aveau să primească o poză care a făcut istorie. Alexandru Vișinescu, torționar comunist, fostul comandat al Penitenciarului Râmnicu Sărat, pișat pe el, ținând în mână o hârtie pe care scria IERTAȚI-MĂ și semnătura lui indescifrabilă.

__________________________________________________ 

(Textul a fost scris în decembrie 2013. Desigur, atunci nu aveam de unde să știu că noul cod penal o să-i scape și p-ăștia. Dar nu era greu să te prinzi că n-o să pățească nimic. Scriam vara trecută că ”Unul din riscurile acestei demascări publice ar fi un linșaj din teribilism și atât. Un puști o să-i dea un șut în cur „moșului de la ziar” și cu asta basta, am recuperat memoria victimelor comunismului.” M-am înșelat. Riscul e ca toți bătrâneii ăștia simpatici să moară cum au trăit, împăcați. Să zică: „Puteţi acum să trageţi în mine, că nu îmi pasă. Dacă ai venit, hai, fă-mi şi o poză”.

No comments:

Post a Comment

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate