cipangu

Saturday, March 7, 2015

Negru ca o bucată de pâine

Așa am fost eu, le-am făcut pe toate mai târziu. Acum, de exemplu, când a trecut momentul (că de interesat oricum nu interesa pe nimeni), m-am găsit să fac bilanțul pe 2014. Aș fi făcut-o la timp, în rând cu toată lumea, frumos, pe facebook, dar erau atât de mulți oameni fericiți încât mi-a fost teamă să nu le stric petrecerea. Toți avuseseră un an extraordinar, zâmbeau ca la un shooting pentru pliante turistice, iar familiile lor – icoană picată din reclamele la cereale. Ce mai, în 2014 dăduseră lovitura: au mâncat la restaurant, au băut cafea la starbucks, au pozat aripa avionului. Eu n-aveam ce căuta acolo. Am avut un an prost. Negru ca o bucată de pâine.

Bine că darea de seamă nu e obligatorie, că n-aș fi știut să ce să zic. Cum poate trece un an întreg fără să faci nimic, fără să ai și tu ceva acolo, cât de mărunt, cu care să te lauzi? Stau și acum, intrat bine în anul ăsta cândva nou și mă întreb, ce naiba am făcut eu în 2014. Păi cam atât, i-am supraviețuit. Am făcut niște nimicuri nedemne de povestit care m-au purtat mai departe. Și dacă nici ăsta nu e un lucru extraordinar, atunci nu știu ce mai e.

Nu e ca și cum ai fi câștigat la loto, e ca și cum ai fi scăpat dintr-un accident de avion. Iar cu asta nu ai cum să te lauzi, când ți se întâmplă așa ceva singurul lucru cumsecade pe care îl poți face e să zici mulțumesc, sau după caz, dacă dumnezeu e femeie, săru´mâna, doamnă.

N-aș fi scris rândurile astea dacă n-aș fi avut strania senzație că în umbra în care m-am retras să nu mă calce fanfarele fericirii nu sunt singur. Suntem câțiva, așa-i? Hai să ne scuturăm puțin (ne-a cam șifonat 2014), să ieșim și să dereticăm puțin prin vieți. Și dacă ne-o întreba cineva ce-am făcut anul trecut, să-i zicem: n-am murit. Am strâns din dinți. Am mers mai departe. Sau nu. Nu le ziceți nimic. Nu e treaba nimănui.

N-o să pună nimeni, niciodată pe facebook o poză cu o bucată de pâine neagră. Deși dintre toate mâncărurile din lume, când nu ai nimic, pâinea e... Nu, mai bine las pe altcineva să povestească. O face infinit mai frumos. Vă zic doar atât, un om inimaginabil de bogat renunță la tot și hoinărește ca un vagabond printre străini.

”Dar întâlnirea care mi-a lăsat cea mai puternică impresie a fost întâlnirea cu o fetiţă. În toată ziua precedentă nu întâlnisem nici un sat: isprăvisem pâinea şi, dintr-o pudoare ridicolă, nu îndrăznisem să cer la casele sătenilor. Eram obosit şi flămând. La căderea nopţii, am ajuns într-o pădure de castani şi am observat că la marginea pădurii era o livadă pietroasă şi o fântână.

Lângă fântână, aşezată jos, era o fetiţă. Îndată ce mă văzu, îi fu teamă să se ridice. Putea să aibă doisprezece sau treisprezece ani: cea mai frumoasă creatură pe care am văzut-o vreodată. Pe obrazul său ars de soare străluceau doi ochi verzi, încântători. Şi pe capul descoperit, ondulaţii şi bucle negre. Între buzele proaspete şi roşii, un zâmbet involuntar, alb de tot. O minune.

Ca să n-o înspăimânt, m-am aşezat pe un bolovan, la oarecare distanţă. Fetiţa era liniştită: nu zicea nimic, dar nu mă pierdea din ochi. Patru vaci enorme păşteau aproape. Aşa rău îmbrăcat şi gâfâind, trebuie să fi avut în adevăr înfăţişarea unui nenorocit, a unui vagabond.

După un sfert de oră, nu ştiu prin ce minune, fetiţa scoase dintr-o legătură o bucată de pâine neagră, se apropie de mine şi mi-o întinse, cu un zâmbet timid, murmurând câteva cuvinte. Ghicise că‑mi era foame. Mulţumii cum putui, apoi muşcai cu voluptate din pâine. Niciodată n-am simţit un gust aşa de bun şi de savuros.

Aceasta să fie adevărata hrană a omului ? aceasta adevărata viaţă?”
Giovanni Papini – Gog.

1 comment:

  1. Anul trecut,n-am gasit umbrela.Sunt mai optimist in 2015.Ai ceva vesti noi legate de obiectul misterios(umbrela care "se inchide in bat")?

    ReplyDelete

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate