cipangu

Monday, October 12, 2015

147 de genunchi

Într-o zi, genunchiul meu drept a început să plângă. Pe mutește, puțin câte puțin, până a umplut un burduf care gâlgâia greu la fiecare pas. Pe stângul îl durea la fel când îmi mai lăsam greutatea în el, dar s-a ținut mai tare și n-a vărsat o picătură.


Am mai avut acum niște ani apă la cot. L-am dat zdravăn de cantul unei uși de metal și după ce pielea pleznită s-a vindecat, la vreo câteva zile m-am trezit cu o gâlmă care a trecut de la sine în câteva săptămâni. Dar cotul e cot, genunchiul e genunchi. Dacă vorbim despre o femeie, diferențele sunt și mai mari. Câți dintre noi ne-am surprins uitându-ne hipnotizați la un cot? Câți visăm să sărutăm pielea de pe interiorul articulației brațului și câți pielea imaterială din spatele genunchiului? Pe câți ne urmărește fantoma dezvelirii neașteptate a unui cot, în comparație cu epifania unui genunchi?


Eram în România. Am întrebat întâi internetul, apoi prietenii. Cel mai vechi, chirurg care vede într-o zi sânge, căcat și moarte cât nu vedem noi în zece filme cu război mi-a zis lasă-l așa, îi trece. Sau hai să te-nțep cu un ac, să scoatem apa aia de acolo.

Altă prietenă, coborâtă de pe Kilimanjaro, m-a trimis la un osteopat. M-am dus. Osteopatul m-a pus să închid ochii și să ridic când un picior, când altul de cinci zeci de ori. Când am început, eram cu fața spre fereastră. Când am zis cinci zeci și am deschis ochii, eram în fața ușii. Ai un picior mai scurt, mi-a zis. Adică nu e mai scurt, dar ți-a intrat în șold. Stai și cocoșat, lași tot corpul pe genunchi și nu pe amândoi, doar pe unul. Bine, dar de ce mă dor amândoi? Nu știu.


După două ședințe, punga se dublase. Aveam două picioare de aceeași lungime acum, eram mai atent la postură, dar genunchiul drept se smiorcăia mai departe. 


Am nimerit vara asta și la un terapeut. Sufletul tău a stat prea mult într-o poziție nefirească, mi-a zis. De aia te dor genunchii. Ce poziție nefirească?, am întrebat. În genunchi, mi-a răspuns. Dar în Japonia toți stau așa. Asta nu înseamnă că trebuie să stai și tu.


Într-un final, am ajuns la un ortoped. I-am spus și lui poezia: nu sunt supraponderal, nu fac sport, nu fac excese, nu m-am lovit, sau cel puțin, cred că mi-aș fi adus aminte dacă m-aș fi lovit memorabil la genunchi. Radiografii. Consultații. Ai pes anserinus. Labă de gâscă. Ți s-au ros cartilajele la ambii genunchi. Nu există tratament, iar pentru operație e prea devreme. Îți pot face niște infltrații în articulații cu acid hialuronic, ca să nu se mai frece oasele unul de altul. Și dacă vrei, scoatem și lichidul. 


Sunt departe de a fi un om bun. Primul lucru la care m-am gândit a fost: și dacă n-o să mai pot zgâlțâi patul, în genunchi? În fața mea, cu cinci minute înainte, medicul îi spusese unui pacient de 35 de ani că organismul lui nu îi mai recunoaște articulațile, le percepe ca pe un element străin, toxic și le distruge. Va avea nevoie de proteză de șold. Asta pentru început. 


Demult, pe când eram corporatist, am văzut un filmuleț ffffffffff amuzant cu un câine care rodea un os pe care îl ținea cu labele din față și în același timp voia să se scarpine la ureche cu una din labele din spate. De câte ori laba se apropia, câinele o mârâia trăgând cu coada ochiului, fără să scape osul din ochi. Și pentru că mâncărimea nu l-a lăsat, până la urmă s-a apărat de laba care „îl ataca” și a mușcat-o cu sete. Am râs, până mi-a spus un prieten că e o boală, unii câini nu-și mai recunosc membrele, el a avut unul care își rodea laba până la os. Nu numai câinii își fac singuri rău. Eu ce n-am mai recunoscut la mine șapte ani?


Până seara, aveam genunchi de pițipoancă. 6 ml de acid hialuronic în fiecare picior. O săptămână mai târziu era scos și lichidul. Nu e bursă, e sânge, mi-a zis doctorul și mi-a arătat seringa. Gata, ești ca nou. Ce să nu mai fac, l-am întrebat? Ce să evit? Încearcă să nu mai tensionezi la maximum rotula, să nu mai stai în poziția aia... Seiza, am zis eu. Da, seiza, a adăugat. Și în rest? Mai pot, de exemplu, să alerg, să... mai stau în genunchi? Poți face orice, câtă vreme nu exagerezi. Dacă ai iar dureri, peste un an, doi, mai facem niște infiltrații. 


Ce bine, mi-am zis, mai pot sta gol în genunchi. Pentru că nu sunt un om bun, am răsuflat ușurat. 


După încă o săptămână, m-am întors în Japonia. Burduful de sânge crescuse aproape la loc. Am început să umblu și aici pe la doctori. Iar radiografii. Iar consultații. M-am oprit la doi. Primul, un drac pitic și bătrân care îmi imita fiecare cuvânt întorcându-se către gașca de asistente și rezidente care îi aprobau fiecare flatulență. Bursită! I-auzi-ți, bă, ce cuvinte știe băiatul ăsta, tu ai auzit de bursită, măi, Nakamura? Tânăra Nakamura se înroșea ca zmeura, apoi se învinețea ca mura și își ținea râsul în frâu cum îți ții picioarele când cobori o vale. Ce? Ți-a zis doctorul că infiltrațiile cu acid hialuronic se fac o dată pe an? Se fac la voi în România așa, că sunt scumpe, aici se fac și o dată pe săptămână. 


M-a trimis alături la fizioterapie. După două ședințe, burduful iar se dospise. Am mers la altă clinică. Iar radiografii. Iar consultații. Îmi venea să urlu. Vreau RMN. Vreau artroscopie. Faceți-mi ceva concret. Rupeți-mi picioarele și faceți-le la loc. Nu mai vreau să aud ce știu deja, pe bani mai mulți. Al doilea doctor mi-a scos și el lichidul. Tot sânge, normal, că apă nu se face. 


Merg mai departe. Nu printre doctori, printre oameni. Mă trezesc dimineața, îmi mângâi genunchiul, simt pe sub piele cum se mai plimbă niște mărgele de sânge și mă întreb când va trebui să mă duc din nou să le tragă afară. Îl pipăi și pe celălalt și le zic la amândoi, hai, mă, nu vă mai faceți și voi sânge rău.

Nu mai stau în genunchi în fața nimănui. Doar în spate. Sau doar pe perne moi. Nu, nu de-alea de biserică.


Urc scări. Cobor. Alerg. Mă urc în tren. Acum câteva zile am numărat într-o oră, mergând spre serviciu, 147 de genunchi. Și a fost o zi proastă, că n-am prins niciun liceu de fete care să plece în excursie cu shinkansenul. Nu i-am pus la socoteală pe cei cu dres. Nu. 147 de genunchi goi, cruzi, cu pielea albă, uneori aproape străvezie, bine întinsă pe rotulă. Al 148-lea era acoperit de o orteză.


No comments:

Post a Comment

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate