cipangu

Sunday, October 18, 2015

Ce mai faci?

Prima oară am crezut că nu aud bine. De fapt, că nu aud. Eram singur, sper să nu greșesc, dar mi se pare că așa și locuiesc, ușa era închisă, nu am televizor, nu cred în mobilă vorbitoare, deci n-avea cine să mă întrebe nimic la ora aia. Dar vocea a insistat.
-         Ce mai faci?

N-a fost nevoie să aprind lumina. Nu m-am speriat. Nu mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii. Vocea aia disfonică, spartă și roasă pe la colțuri de o laringită recentă era a mea. 

-         Da. Tu, adică eu, tu, ce dracu´ mai faci?
-         Deci tu nu mă lași să dorm în fiecare noapte. Și eu dădeam vina pe tot felul de insomnii...
-         Nu schimba vorba. Te-am întrebat ceva.

Am tăcut. Îl aveam pe bine la îndemână, dar mi-am scotocit creierii după un răspuns ceva mai autentic. Și mai sincer, dacă se poate. Degeaba. Mi-am dat seama că în toți anii ăștia am întrebat ce mai faci de mii, poate zeci de mii de ori tot felul de oameni, de la cel mai drag om, până la cel mai urât, am stat de vorbă cu câini, cu copii, până și cu o sticlă de vin și-un pahar, mi-am făcut griji pentru oricine altcineva, dar nu m-am întrebat o singură dată ce dracului mai fac. Trebuia să fac ceva. Și am făcut, încă de dimineață.

Mi-am gătit în primul rând ceva bun, o omletă nemaivăzută, în unt, suculentă, portofel doldora de brânză afumată. Mi-am dat să mănânc. M-am spălat și mi-am aranjat părul dezordonat, amintindu-mi de câte ori am dat după o altă ureche, mult mai frumoasă, o șuviță rebelă. M-am ajutat să mă încalț și mi-am încheiat șireturile. 

Mi-am deschis ușa (mi-am promis că mă voi respecta) și m-am lăsat să ies primul pe ușă. Mi-am dus geanta până la job și nu m-am lăsat să fac singur toată treaba. Ziua a trecut parcă altfel, nu știu, mai repede? 

După muncă, m-am invitat la restaurant. Mi-am ținut scaunul când m-am așezat și în timp ce mâncam și îmi turnam cu oarecare reținere bere în pahar, m-am întrebat dacă nu e nepotrivit și nefiresc să mă îndrăgostesc naibii la vârsta asta, tocmai de mine, după o amiciție de atâția ani. 

Am terminat de mâncat și mi-am propus, așa, într-o doară, să mai fac împreună cu mine câțiva pași pe malul râului, să nu trec podul Nippabashi și să mă duc direct acasă ca de obicei. Soarele apunea undeva departe și stropise stufărișul cu vin roșu. Am stat acolo minute bune, până s-a întunecat, la taclale. Am mai și tăcut, am ascultat niște muzică, la telefon, iar am vorbit. A fost bine, am mai lămurit niște lucruri. Nu toate, dar deocamdată am simțit că puteam merge mai departe. 

Am ajuns acasă și am scăpat de povara hainelor. Am făcut un duș lung. O să vă rog să îmi permiteți să fiu ceva mai zgârcit în amănunte cu ce a urmat, nu pentru că mă tem că aș speria pudibonzii, dar așa cum nu am spus nimic despre ce am vorbit la apus, voi trece și noaptea sub tăcere. Un singur lucru mai pot spune. Când s-a făcut ora douăsprezece fix, aceeași voce care mă trezise în urmă cu aproape o zi, s-a auzit din nou în întuneric, parcă un pic schimbată.

-         La mulți ani.

Am reușit să dorm până dimineață.


2 comments:

iertaţi-mă că nu sunt japonez/ povestiri aproape idioate